Romanul Doinei Ruști, Lizoanca la 11 ani, tradus la Orpheusz Kiado, a intrat în topul celor mai bune 10 romane apărute în cursul anului 2015 la Budapesta, alături de scriitori binecunoscuți precum Bartis Attila, Danyi Zoltán, Dragomán György, Kiss Noémi.
Romanul Lizoanca la 11 ani (Premiul „Ion Creangă” al Academiei Romane, 2009), apărut deja în italiană, germană, spaniolă, macedoneană, a fost lansat anul trecut și în limba maghiară, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor Maghiari și al Institutului Cultural Român de la Budapesta. Volumul tradus de Szenkovics Enikő s-a bucurat de succes, fiind apreciat de public și de presa maghiară.
Iată ce spunea Doina Ruşti în urmă cu șase ani la apariția acestui volum, care a fost scris pornind de la o temă controversată în România, prostituția infantilă:
”Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Bineînţeles, ştiu foarte bine că în jurul meu există prostituţie infantilă, copii mutilaţi, agresaţi, ucişi, împinşi să supravieţuiască în genunchi, de cum văd ochiul soarelui. Dar în titlul acesta de ziar mai era ceva: o făloşenie greţoasă a vânătorului de rating. Povestea mergea în mod pervers pe amănunte de genul că fetiţa se prostituează încă de pe când avea 9 ani sau că printre clienţii ei se numără chiar şi bărbaţi de 80 de ani. Deşi ştirea a fost apoi preluată în aproape toate cotidienele importante, era evident că nimeni nu se obosise să investigheze sau măcar să verifice informaţia. Şi tocmai această indiferenţă năucitoare m-a determinat să scriu un roman. M-a indignat întotdeauna lipsa de respect a jurnaliştilor, care vorbesc despre oameni ca despre nişte nenorociţi. Când aud aprecieri de genul bătrânul sau nea Vasile, mi se face rău. Cine îi dă dreptul ziaristului să vorbească de sus cu oamenii care îi asigură subiectul şi pâinea? Dar de data aceasta era chiar mai mult decât indiferenţă şi neruşinare: era un cinism crâncen, de care nu doar ziaristul, cu fragila şi proverbiala lui educaţie, era responsabil. Ci o lume numeroasă, o gloată, de fapt, o Istorie.
Şi-atunci am început propria cercetare. Fetiţa care umpluse satul de boli era în realitate un copil cu părinţi cât se poate de normali, care o băteau meseriaş şi disperat. Nu era vorba despre o familie cu probleme. Nici despre una săracă. Părinţii copilei erau nişte oameni muncitori, dar care deveniseră părinţi sub presiunea unei societăţi ridicate cu greu pe numeroase îngenuncheri ale autorităţii părinteşti. Adică societatea noastră. Tocmai de aceea, acţiunea romanului meu nu reconstituie doar povestea fetiţei din ziare. În aproape orice sat există o astfel de fiinţă, bătută, izgonită de-acasă, nevoită să intre în tot felul de întâmplări care se petrec întotdeauna cu voia şi cu ajutorul maturilor. Numai dacă ne gândim la cazurile mediatizate în ultimul an, şi deja avem în minte o sumă de copii violaţi, deveniţi în mod brutal părinţi, ucişi în bătaie. Iar vârsta de 11 ani pare ea însăşi un prag greu de trecut. Din cercetările mele, în ultimul an, mai bine de jumătate, din cele peste 200 de cazuri cunoscute, sunt fixate la vârsta de 11 sau 12 ani. Lizoanca este un copil de 11 ani şi, da, povestea, în desfăşurarea ei liniară, este cea a fetiţei învinuită c-a umplut un sat întreg de sifilis. Însă eu am ales un sat, aflat la 25 de km de Bucureşti, pe apa Neajlovului. Un sat mic, tipic românesc, nici mai bun nici mai rău decât oricare altul. N-a fost o descoperire. M-am oprit acolo pentru că apa înflorită a râului de câmpie trecea aşa tristă printre malurile verzi. Şi-am auzit în depărtare scrâşnetul unor roţi vechi. Aşa că m-am întors acolo, cu doi regizori (Cristian Panaitescu şi Lucian Sora) pe care i-am asistat cât timp au filmat pentru un scurt metraj. În spatele camerelor e o linişte de fier, în care poveştile pătrund în paşi de dans. Vara trecută am colindat prin mai multe sate, în special din sudul ţării, am cunoscut copii şi maturi, am făcut fotografii. Iar un timp n-am mai citit niciun ziar.
Romanul meu aduce o poveste simplă în care sunt inserate alte 13 poveşti, un fel de sertare ale romanului, care alcătuiesc povestea subterană a unei stări de lucruri. Nu mi-a plăcut niciodată văicăreala. De regulă, când ceva îmi displace, mă gândesc imediat la ce-ar fi de făcut, iar pentru asta, în primul rând caut cauzele.
Am scris romanul pe nerăsuflate, lăsându-mă în seama poveştii despre o fetiţă dârză, hotărâtă, inteligentă şi aflată în război cu toată lumea. Lizoanca are ceva din mine, dar mai cu seamă are ceva din vârsta superbă de 11 ani. Nu cred că întâmplător au ieşit la suprafaţa istoriei întâmplările despre copii care au această vârstă. Ea este una a trezirii lucidităţii.”