de Daniela ZECA BUZURA
Într-o fotografie recentă din portofoliul Agenţiei Reuters, Philip Roth, sprijinit de o balustradă, cu cerul New York-ului în spate, arată ca învingătorul placid, căruia victoria îi e anunţată în altă limbă. S-ar putea spune că am ceva cu americanul. Cu totul fals, dacă ne gândim că volumul său de povestiri, Guddbye Columbus, care îşi revendica prestigiosul National Book Awards, în urmă cu patruzeci de ani, chiar m-a impresionat. Între timp, prozatorul crescut în Newark a devenit ceea ce bănuiam: un campion al competiţiilor literare care contează – un Premiu Pulizer în 1998, autor de best-seller-uri mondiale şi candidat cu şanse certe la următorul Nobel.
Are 77 de ani şi, în urmă cu câteva zile, la Londra, i s-a decernat prea râvnitul Man Booker International Prize, ce recompensează, mai nou, o dată la doi ani, un autor de expresie engleză, pentru întreaga sa operă. Alegerea se face din seria a douăsprezece nominalizări cu palmares, dar imediat după premiere, nimeni nu mai vorbeşte despre ceilalţi iluştri perdanţi.
În 2011, poate despre britanicul John Le Carré să se fi vorbit un minut în plus, cu regretul tuturor fanilor prozei de gen, care îi susţineau cauza însă nu s-a mai auzit mare lucru despre Goytisolo şi nici despre alţii. Pe ibericul autor al lui Don Julian (al doilea roman din Tripticul răului) l-am ales pentru a vorbi despre ratarea celebră a unui premiu, deşi lucrurile sunt simple.
Congener al lui Roth, spaniolul ar fi putut oarecum să îşi valorifice politic calitatea de „copil al războiului” şi pe aceeade martor al celei mai dure perioade de cenzură şi opresiune franchistă, din anii ’50 ai vecului trecut. Dar Goytisolo a plecat la Paris într-o tăcere obstinantă, a lucrat la Gallimard mai bine de zece ani, a continuat să îşi scrie cărţile şi să fie profesor la Boston ori la California University, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume. Surpriza a venit abia în 1996, când catalanul părăseşte Franţa, ca să se autoexileze în Magreb. Africa de Nord şi Marrakech în mod deosebit, îi devin ca o a doua casă în ultima parte a vieţii, exact când mulţi ar fi crezut că opţiunile şi obsesiile sale de thiermondist expiraseră ori chiar fuseseră satisfăcute. Trilogia, de pildă, (Carte de identitae, Don Julian şi Juan fără de ţară), interzisă mult timp în Spania postfranchistă, fusese tradusă în mai multe limbi, iar autorul onorat cu o recunoaştere absolută.
Şi totuşi, de ce susţin că Goytisolo ar fi meritat pe deplin încă o urcare pe podium, anul acesta, la Man Booker Prize? Dacă, din 2005, râvnita distincţie, pe care au mai primit-o canadianca Alice Munro, nigerianul Chinua Achebe şi albanezul Ismail Kadaré – se acordă unui singur autor pentru întreaga operă – de la Juegos de manos (1954) încoace, toate romanele sale îl recomandă drept eligibil.
Când insist să citez din Don Julian, cartea mea preferată din Tripticul răului, scriitura trimite către un autor subversiv, angrenat într-un bal al măştilor şi al identităţilor succesive, un explorator în text şi, nu în ultimul rând, un polemist redutabil.
Don Julian este o carte-vendetă, a unui spirit antitradiţionalist, care îşi revendică Spania liberă, reiterând înverşunat un scenariu al trădării: acela al contelui Julian, cel care i-a ajutat pe musulmani să devină cuceritori: „patria e mama tuturor răutăţilor şi cel mai expeditiv şi eficace mod de a te vindeca de ea constă în a o vinde, a o trăda: s-o vinzi? pe un blid de linte, pe argintul din Peru, pe mult sau puţin: Cui?: cui dă mai mult: ori a o încredinţa, cadou otrăvit, cui nu ştie nimic despre ea şi nici nu vrea să ştie…” (p. 134).
Dar, dacă de acum atât de licitatul Man Booker Prize reprezintă autentificarea sau, mai bine spus, reverenţa faţă de o întreagă operă eminentă, atunci considerarea lui Goytisolo suferă de o omisine. Fotografierii de ansamblu a romanelor eseurilor şi pieselor sale de teatru ar trebui să i se alăture, obligatoriu, o interpretare atentă a articolelor prodigioase din El Pais, fiindcă efectul – surpriză tocmai de aici completează cadrul. În anul 2009, când până şi contestatarii săi ar fi putut recunoaşte că spaniolul în exil autoimpus şi-a îndeplinit toate profeţiile politice şi ar putea să primească toate cununile de lauri, Goytisolo spune un nu hotărât acolo unde oameni politici ca Sarkozy ori Gordon Brown făcuseră concesii diplomatice.
Goytisolo refuză cu simplitate onorantul Premiu Internaţional pentru literatură, ce urma să îi fie decernat de un consiliu de iluştri ai lumii arabe, prezidat de prietenul său, libianul Ibrakim al Koni, lăsându-i astfel buzunarele mai goale cu 150.000 de euro. Răspunsul său, apărut în cotidianul El Pais, umileşte cu un singur gest orice lider: „Când îi susţii pe cei care, în lumea arabă actuală, luptă împotrivacorupţiei elitelor, a dictaturii de orice fel, a dinastiilor tehnocrate ori a farselor electorale, nu ai cum să te caţări pe podium, copleşit de aplauze, să îi strângi mâna lui Kadhafi, şi să-i umfli cecul, eliberând astfel, pe cauţiune, tot ceea ce ai condamnat. Ar însemna să te renegi.”