La Cairo e cald, cum e totdeauna în iulie și, în plus, stăruie o acalmie ciudată, care poate să anunțe orice: dar asta se întâmplă, aproape fără excepție, după răsturnări bruște, după revoluții ori după reașezările ciclice ale Istoriei.
La Cairo e cald, iar jocurile par, în parte, făcute. Naghib Mahfuz, primul și singurul autor arab răsplătit cu un Nobel pentru literatură, în 1988, a murit de cinci ani și, cu puțin noroc al memoriei, s-ar putea să fie comemorat, deși alții sunt la modă acum. Fidelitățile literaturii nu sunt cu mult mai stabile decât în viața civilă. Mai nou, Alaa El-Aswany este considerat cel mai citit romancier autohton în viață, iar acestei notorietăți i se adaugă recenta lui disponibilitate de militant, exercitată în Piața Tahrir. Admiratori care încă nu i-au citit nici Chicago, nici Aș fi vrut să fiu egiptean, vorbesc cu emfază despre vizionarismul său politic: cofondator al mișcării democratice Kifaya, se pare că a fost printre primii care au profețit răspicat că Moubarak o să cadă.
Cu niște zile în urmă, mai exact în 8 iulie, Aswany s-a întors între demonstranți, în Piața Tahrir, „pentru a salva Revoluția”, încercând să agite spiritele în favoarea legislativelor din septembrie și a votării noii Constituții. Intolerant față de orice stagnare sau indecizie, autorul preschimbat cu urgență într-un lider al opoziției, declară într-un interviu: „Nu se mai poate admite ca Egiptul să se uite în urmă!”. Vizionarismul său cam inflexibil devine însă oscilant atunci când trebuie să se exprime asupra perspectivei unei alianțe oculte între „Frații musulmani” și forțele armate de control, „care și -au păstrat aroganța și convingerea că sunt de neclintit”.
La Cairo e arșiță dar, ca oriunde în lume, personajele-cheie ale momentului apar la televizor, ocupă paginile ziarelor, confiscă sau nu opiniile majorității. Între figurile la modă, sunt actori temperați sau participativi de vocație. Între ei, un prozator ca Gilbert Sinoue, născut lângă piramide, dar ajuns un artist de expresie franceză, arată detașat și cosmopolit . Le Soufle du jasmin, ultimul său volum, apărut în 2010 la Flammarion, s-a vândut în 25.000 de exemplare și a fost cotat ca bestseller.
La Cairo e acalmie, iar la sfârșitul lui august se vor comemora, poate, cinci ani de la moartea lui Naghib Mahfuz, deocamdată unicul premiant Nobel al lumii arabe. Când s-a stins, avea 94 de ani și un braț inert, în urma agresiunii dintr-un teribil atentat. Dar se spune că în rai nu avem nevoie de brațe, nici de mondenități, nici de disidență politică. Și dacă ar fi trăit și ar fi ajuns centenar,Mahfuz ar fi rămas după storuri, în casa lui din capitala Egiptului, grăbit să-și dicteze cărțile. După ce în octombrie ’94, doi fundamentaliști ai Islamului au răzbunat ofensele pe care scriitorul le-a adus, în Băieții de pe strada noastră, „deopotrivă profetului Mohamed și lui Isus”- și i-au înfipt un pumnal în gât – Mahfuz nu și-a mai putut folosi mâna dreaptă.
A continuat să-și recite cărțile, precum un faraon înjunghiat, atent ca altcineva să transcrie.
Trilogia Cairoului (O plimbare prin palat, Palatul dorinței, Strada Zaharului) are o mie cinci sute de pagini care se citesc pe nerăsuflate și care îl fixează pe Ahmad Abd el-Gawad între personajele realiste memorabile ale literaturii mondiale. Până în ultima clipă, Mahfuz nu pare să se fi înflăcărat cu entuziasmul adesea patriotard al eroilor săi. Răbdător și placid, el dictează încă, de sus, precum un derviș care vorbește în șoaptă, fiindcă are cuțitul la gât.