Marcel Iureş: „În stadiul în care mă găsesc, nu ştiu ce e teatrul”

Marcel Iureş: „În stadiul în care mă găsesc, nu ştiu ce e teatrul”

Actor liber profesionist şi preşedinte al Fundaţiei Cultural Artistice Teatrul ACT, punând astfel bazele primei scene independente de teatru din România şi singurul în producţiile căruia joacă cu regularitate, Marcel Iureş, una dintre vocile campaniei Români pentru o lume, este de părere că românii îşi iubesc ţara „din gură”. Şi asta se întâmplă până la nivel de Stat. Un interviu despre patriotismul românesc, problemele societăţii în care trăim, dar şi despre pasiunea vieţii sale… teatrul.

 

Pe cine admiraţi, în mod special, dintre toate emblemele istorice ale culturii române?

Îl admir foarte mult pe Brâncoveanu, din istoria României. Foarte mult… a avut geniu. Nu pentru că e oltean, dar era un om genial în care stelele au pus gust, perseverenţă, viziune, forţă, chiar şi şiretenie. Şiretenia bună. A dat o altă calitate iubirii de ţară.

 

Din punctul dvs. de vedere, sunt românii patrioţi?

Aşa, cum a făcut-o Brâncoveanu? Nu cred. O iubesc „din gură”, până la nivel de Stat, de Guvern, dar asta e… mergem înainte, aşa. Cred că ăia ce cresc animale îşi iubesc mai mult ţara, din spatele casei lor. Dau „Bună ziua!” la bătrâni, tac şi se gândesc înainte să răspundă la o întrebare… E şi asta o formă de a-ţi iubi ţara. Baza e respectul, respectarea regulilor de bun simţ, nu regulile europene care nu fac decât să teoretizeze, iar inspiraţia pentru ele a venit oricum din regulile pământului. Până la urmă, ce trebuie să facă un om? Să se trezească, să se spele, să se închine, să îşi hrănească copilul şi apoi să muncească. Dacă se poate, măcar să respecte 3 din alea 10 porunci. Dacă te uiţi la lista de reguli şi cea de datorii, vei vedea că pe prima ai „dreptul să înveţi, dreptul la informare”, iar pe a doua ai „obligaţia să înveţi, datoria să te informezi”. Despre o astfel de iubire de ţară, vorbesc. Nu despre cea declarată la televizor de cei care se simt responsabili să ne înveţe, să ne educe, doar pentru că declară public că îşi iubesc ţara mai mult.

 

Suntem noi, românii, responsabili pentru problemele în care se scaldă societatea noastră?

Eu nu cred. Atât timp cât ne ascundem în spatele unor proceduri, care nu repetă programul Pământului, programul normal al unui om, al unei familii, nu ai ce vorbi… Procedura a ajuns mai tare ca viaţa. Mai mult din jumătate din energia noastră e să vedem cum fentăm procedura asta, să ne lase în pace, procedurile, să ne trăim viaţa.

 

Cui datoraţi succesul dvs.?

Tuturor îl datorez, fie că e vorba de regizori, familie, Cer… Nici măcar o secundă de victorie din tot ceea se cheamă viaţa asta de teatru, nu mi-o pot asuma singur, nu mi-o pot dedica.

 

Ce reprezintă teatrul pentru dvs?

Daca aş şti răspunsul asta, m-aş lăsa de teatru… înseamnă că am găsit ce căutam. M-ai găsi pe o bancă în parc sau altundeva… Deocamdată, în stadiul în care mă găsesc, nu ştiu ce e teatrul.

 

Vorbiţi-ne şi despre Teatrul Act…

Teatrul Act a pornit ca o fundaţie, care a şi rămas. Iniţial se numea Art Inter Odeon, iar apoi, s-a denumit Fundaţia Teatrul Act având un singur scop: să facă acest spaţiu care e azi Teatrul Act. L-a atins în 1998, iar de atunci există ca instituţie unde au loc spectacole, concerte, lansări de carte, etc.. Axa, coloana vertebrală a acestei instituţii este dată practic de spectacolele făcute de Alexandru Dabija, cu alte câteva nume extraordinare, cum sunt Vlad Massaci sau Cristi Juncu. Oamenii îşi joacă propriile nume, propriile energii. Nu există oprelişti decât cele care derivă din educaţie, din bun simţ, din respect. În rest, oricine vrea să se exprime şi are aceste câteva mici reguli, e liber să o facă. Nu avem bani, dar iubirea de teatru, nu e un zid, nu e un vehicul care se alimentează neapărat cu parale. Banul nu e o condiţie a calităţii. Poate că ar trebui să fie, am dubii aici, pentru că vocaţia asta nu poate fi plătită. Oricum, actorul ca vocaţie a ajuns prizonierul acestui mod de a fi, prizonierul banului, pentru că acea componentă socială a persoanei care se numeşte actor a ajuns mai tare decât vocaţia. De la salariile actorilor, care sunt mizere în raport cu orice vrei tu (singurul termen de comparaţie al salariului mizer e cu nebunia vocaţională). Eu nu cred în sindicate, actorii nu au ce căuta acolo, pentru că nu Statul român ne-a creat, nu el a luat decizia ca noi să ne facem actori. Măcar în interiorul meu nu fac legătura între salariu şi ce am eu de spus, şi de ce trăiesc. Dar nu e vorba de salariu neapărat, ci de atenţie, de ideea de parteneriat; nu suntem împreună (actorii şi Statul). Să ceri de la o autoritate să aibă emoţie, înseamnă să ceri enorm, e un lucru greu de tot, e aproape periculos pentru o instituţie să aibă sentimente sau măcar senzaţii. Şi totuşi instituţiile sunt reprezentate de oameni, care se presupune că au ajuns acolo pentru că au nişte calităţi, că au o emoţionalitate, un frison de sentiment în faţa binelui, în faţa patriotismului. Am avut o discuţie de acest gen şi am întrebat, de la prim-ministru până la ultimul primar de sector, „De ce nu veniţi la teatru?”, că nu am văzut pe nimeni la teatru, nici măcar o contabilă de la primărie. Nu i-am văzut nici la Naţional, nici la Odeon, nici la Bulandra… Unii dintre ei mi-au răspuns că s-ar putea să fie din invidie. Dar totusi, de atâţia ani? Se lasă într-un plic moştenire invidia asta, din primar în primar? Am înţeles că au alte griji, dar cred că e formă minimă de respect faţă de tine ca om. Nu înţeleg. Ei zic că nu au timp acum, dar nu ţin minte nici înainte, până să ajungă prim-ministru sau ministrul culturii s.a.m.d., să-i fi văzut la teatru. Ori există viaţă şi în teatru, nu numai la birou. Mai ales că viaţa nu încetează dacă tu devii preşedintele României sau ministru nu ştiu cui. Nu pot să cred că niciun prim-ministru sau un ministru nu are, o dată pe săptămână, două ore să se ducă la teatru. Nu cred. Înseamnă că ceva nu e în regulă, înseamnă că ori ei ne mint că muncesc atât, că nu prea se vede rezultatul muncii, ori pur şi simplu invidiază sau dispreţuiesc această formă de viaţă, care e arta teatrului. Din două, una. Sau sunt incompetenţi, dar nici incompetent nu poate fi 24/24h; omul ăla are nevoie să se încarce, ca o baterie, ca un recipient cu apă, nu poate să fie tot timpul gol. El de unde se încarcă? Dacă nu din cărţi, din filme, din teatru, din muzică…

 

Pentru astfel de români ca Marcel Iureş a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache. Români pentru o lume reprezintă un omagiu adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori. Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www.romanipentruolume.ro  şi pe pagina de Facebook http://www.facebook.com/RomaniPentruOLume) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc. În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse de studiu în România şi în străinătate. Campania se desfăşoară online, la adresa www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook http://www.facebook.com/RomaniPentruOLume, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.

 

 

 

Back to top