E un fel de modă să îţi scrii memoriile după ce ai părăsit o funcţie publică importantă. E tot o modă să promovezi această scriere cu mare tam-tam, chiar dacă materialul pe care îl oferi publicului nu e cine ştie ce original.
Genul memorialistic obligă la introspecţie şi la decantarea tuturor evenimentelor pe care le-ai trăit într-o anumită perioadă. Îţi revizuieşti viaţa şi retrăieşti momente delicate ca să le dăruieşti cititorilor o imagine cât mai apropiată de cea pe care o vezi în fiecare zi în oglindă, fără cosmeticalele şi retuşurile de PR care ţi-au folosit în trecut. Şi te autocenzurezi până la limita la care nu mai ştii dacă e bine să îţi aminteşti anumite lucruri, dacă e bine să rememorezi anumite discursuri sau să retrăieşti anumite stări.
E o luptă din care ieşi învins sau cu sufletul uşurat de multe poveri. Pentru că memoria pusă pe hârtie e un fel de exorcizare, un fel de curăţire spirituală, o spovedanie în vorbe frumoase, între coperţi lucioase. Ca orice modă, trebuie să aibă o sursă: fostele prime doamne ale Americii. Sintagma de primă doamnă a apărut în urmă cu vreo sută de ani, mai întâi într-o piesă de teatru şi apoi în presa vremii. Soţia preşedintelui a căpătat un rol mai important din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când toate figurile publice susţineau armata americană, şi a devenit mult mai vizibilă din anii 60, din epoca Jackie Kennedy. Ea a fost prima soţie de preşedinte cu agendă personală şi activitate în susţinerea diverselor politici sociale, cu participări la diverse adunări şi discursuri ocazionale.
De atunci, fiecare primă doamnă are un serviciu personal de presă şi o echipă dedicată. Nicăieri în lume soţia preşedintelui nu este mai vizibilă. Vă amintiţi de nevasta vreunui cancelar german sau a vreunui preşedinte rus (în afară de Gorbaciov, a cărui consoartă era mai cunoscută în lume decât în Rusia)? Nici nu se ştia că Iuri Andropov e însurat până ce soţia sa nu a apărut în public… la înmormântarea lui. În schimb, doamnele Americii ţin de multe ori prima pagină a ziarelor. Şi la final de mandat(e) îşi scriu memoriile. Cel puţin de la Nancy Reagan încoace, fiecare a avut de spus ceva publicului, a avut de mărturisit păcate şi de dezvăluit lucruri mai puţin ştiute de mulţime.
Vă propun o călătorie prin memoria locatarelor de la Casa Albă, din ultimii 25 de ani. Cele patru doamne: Nancy Ragan, Barbara Bush, Hillary Rodham Clinton şi Laura Bush au publicat fiecare câte o carte de memorii. Dintre toate, doar cartea lui Hillary a apărut tradusă în româneşte, la editura Rao.
Nancy: sfatul astrologului în Biroul Oval
Soţia lui Ronald Reagan a scris în 1989 volumul de memorii My Turn, al cărui titlu te duce clar cu gândul la poliţe scadente şi la frustrări acumulate între pereţii Casei Albe. Criticul de la Book Review R. W. Apple Jr. scrie cu aplomb despre memoriile unei foste prime doamne a cărei principală preocupare a fost, de-a lungul vieţii, imaginea de soţie perfectă. Nancy a fost foarte indignată când a aflat că fiul ei vitreg Michael cochetează cu ideea de a scrie o carte despre tatăl lui, după ce primise o ofertă generoasă din partea unei edituri. Dar apoi nu s-a opus turneului asiatic al lui Ronald Reagan, pe seama căruia presa vremii a speculat că ar fi fost plătit regeşte de un industriaş japonez. Doamna Reagan spune în introducerea memoriilor sale că „tăcrea are o anumită demnitate“, însă apoi începe să spună tot ce nu i-a plăcut la Casa Albă. Îi dezaprobă pe Donald Regan şi David Stockman şi sugerează că George Bush a fost prea laş şi nu i-a spus soţului ei că are un şef de cabinet care ar trebui să demisioneze. Pagină după pagină, Nancy pare o victimă a sistemului american de top, neînţeleasă, invidiată şi ţintă a jurnaliştilor tendenţioşi. Unele dintre frazele ei par desprinse din revistele anilor 50, perioada în care ea era actriţă la Hollywood. „O fată are mândria ei!“ spune ea când relatează prima întâlnire cu Ronald Reagan. Alteori încearcă să îşi ascundă frustrarea sub fraze cvasi-amabile gen „Unele femei nu sunt chiar încântate să cunoască o surată care poartă mărimea 4“, pentru a justifica asa-zisa ostilitate cu care a fost întâmpinată la Washington.
Chiar dacă susţine că şi-a influenţat soţul în alegerea unor colaboratori şi a politicii mai flexibile faţă de Uniunea Sovietică, Nancy nu a avut vreun impact notabil asupra administraţiei Reagan. Imaginea sa cea mai pregnantă era aceea de soţie perfectă, care arată impecabil. Mărturiseşte că întotdeauna s-a bazat mai mult pe sentimente şi instinct decât pe raţiune, s-a concentrat mai mult asupra oamenilor decât a politicii. Cele mai impresionate pasaje din carte sunt cele care descriu relaţia dintre Nancy şi Ronald, iubirea conjugală care uneori o depăşea pe cea părintească. „Viaţa mea a început când l-am cunoscut pe Ronnie“, scrie ea cu o dezarmantă sinceritate. La fel de deschis recunoaşte şi conflictul dintre rolul de soţie şi cel de mamă a patru copii – doi naturali şi doi adoptaţi (din relaţia anterioară a soţului ei). „Cel mai mult pe lumea asta mi-am dorit să fiu o soţie şi o mamă bună. Şi, la cum s-au derulat lucrurile, cred că am avut mai mult succes cu prima ipostază“.
Poate cea mai stranie mărturisire este cea despre influenţa astrologiei asupra vieţii sale. Doamna Reagan îşi recunoaşte dependenţa de sfaturile astrologului atunci când organiza agenda preşedintelui, mai ales după 1981, când Ronald Reagan a fost rănit într-un atentat. „Dar nici o decizie politică nu a fost luată pe baza astrogramei“, precizează ea, uitând că la Casa Albă chiar şi agenda preşedintelui este considerată o decizie politică. Nancy Reagan a fost o persoană publică înainte de a ajunge la Casa Albă şi My Turn arată că indiferent de context, i-a plăcut să fie sub lumina reflectoarelor. Ar fi fost încântată dacă ar fi reuşit să câştige mai mulţi admiratori, dar s-a descurcat rezonabil.
Barbara: o viaţă uluitoare
Reflections este cea de-a doua carte de memorii a Barbarei Bush, apărută în 2003, la 9 ani de la lansarea primeia. Barbara Bush scrie că, într-o dimineaţă de septembrie 1994, a deschis televizorul şi „şi-a dat seama brusc că, în afară de Arafat, îi cunoştea personal pe toţi cei care apăreau la TV la acea oră“. „Asta e viaţa pe care mi-a oferit-o George Bush“, continuă autoarea. „O viaţă uluitoare. Ce noroc pe mine!“ Această observaţie rezumă esenţa noii autobiografii a dnei Bush despre viaţa ei de după plecarea de la Casa Albă: socializare cu cei puternici şi faimoşi, nenumărate declaraţii de dragoste pentru soţul ei George H. W. Bush, digresiuni despre remarcabilul curs al vieţii sale ca soţie şi mamă de preşedinţi. Michiko Kakutani scria în Book Review: „O singură femeie a mai avut acest rol în istorie: redutabila Abigail Adams, iar această poziţie pare să-i dea bătăi de cap Barbarei Bush, date fiind ciocnirile dintre soţul şi fiul său şi atitudinile lor contradictorii pe plan internaţional“.
Din moment ce această carte vizează anii de după retragerea cuplului Bush de la putere, e lipsită de tensiunea din autobiografia din 1994 a autoarei, care le-a oferit cititorilor o perspectivă de culise interesantă despre viaţa la Casa Albă, precum şi relatări emoţionante ale înfiripării idilei cu soţul ei, a morţii fiicei lor Robin de leucemie şi alte experienţe de tinereţe pe terenul politic.
În schimb, acum prezintă neobosita participare a cuplului Bush la o serie de evenimente de binefacere, ceremonii, gale de obţinere de fonduri, meciuri de golf şi petreceri. Aceste itinerarii sociale sunt punctate cu dezvăluiri personale sporadice. Barbara Bush spune că s-a apucat o dată să scrie (renunţând ulterior) un roman de suspans despre două colege de cameră, o stewardesă şi o agentă a serviciilor secrete. Fosta primă doamnă povesteşte că, dacă soţului şi fiului ei (cel de-al 41-lea şi cel de-al 43-lea preşedinţi ai Statelor Unite) li se spune prin casă „41“ şi „43“, ea trebuie să se mulţumească cu apelativul „8“. Spunându-şi „Miss Pesimista“, Barbara Bush îşi aminteşte că şi-a sfătuit fiul să nu candideze pentru postul de guvernator al Texasului împotriva popularei Ann Richards. fiindcă nu credea că George W. Bush putea să câştige, mărturisind că a fost la fel de îngrijorată în privinţa şanselor lui de a câştiga Casa Albă. Ea compară statutul soţiilor de politicieni cu cel al nevestelor de antrenori – ai căror soţi sunt şi ei tot timpul pe drum – şi observă cu tristeţe că, de când Bush şi-a luat telefon mobil, drumurile cu maşina „care înainte erau un bun prilej să ne punem la curent cu ce se mai întâmpla“ s-au transformat „într-o ocazie pentru ca el să se pună la curent cu ce se întâmplă în lume“. Barbara Bush lasă să se înţeleagă că singura persoană cu care Bush Sr. nu discută niciodată despre problemele lumii este fiul său, George W. Bush. Deşi scrie că soţul ei e „încă extrem de interesat de politica internă şi externă deopotrivă“, adaugă că „e foarte atent să nu-l contrazică pe preşedinte“. „I-a spus lui Bill Clinton că nu va interveni, că nu-i va aduce critici şi nici nu-i va face probleme. S-a ţinut de cuvânt şi a continuat pe aceeaşi linie şi cu preşedintele actual, fiul nostru“.
Laura: independenţa subversivă
Laura Bush a fost prezentată, încă de la început, ca o non-Hillary: soţie şi mamă în sensul clasic, o femeie care se apleca doar asupra aspectelor cel mai puţin controversate din politicile publice, precum importanţa lecturii la vârste fragede. „O femeie care părea mult mai potrivită să se dedice decorării unei reşedinţe prezidenţiale din Texas decât reinventării sistemului de sănătate american. Modestă, neambiţioasă, dedicată soţului său“, scria în 2004 criticul Robin Toner de la Book Review, în recenzia la cartea The Perfect Wife. The Life and Choices of Laura Bush. O carte care nu e propriu-zis una de memorii, fiind scrisă de o editorialistă de la Washington Post, care i-a făcut mici probleme doamnei Bush. Deşi iniţial a refuzat să colaboreze, după apariţia cărţii Laura Bush nu a mai comentat nimic, semn că lectura a convins-o că demersul jurnalistic a fost unul onest. 
Ann Gerhart scrie în The Perfect Wife că Laura este o femeie inteligentă, educată, foarte citită şi cu mulţi prieteni liberali care nu pot sprijini conservatorismul soţului ei. Are o viaţă intelectuală separată, ce ţine de ieşiri la operă, de poezie şi de literatura serioasă: o viaţă care, din câte se pare, nu se potriveşte prea mult cu interesele soţului ei. În spatele aspectului său indiferent, Gerhart vede „o independenţă aproape subversivă“. Autoarea cărţii procedează aşa cum face orice bun reporter atunci când i se refuză cooperarea. Stă de vorbă cu prieteni, cunoscuţi, oameni care au crescut în aceeaşi lume din Midland, Texas, în perioada anilor ’50 – ’60. Principala dramă din tinereţea Laurei Bush (care explică în mare parte atitudinea ei extrem de rezervată) s-a produs pe când viitoarea primă doamnă avea 17 ani. S-a urcat în maşina părinţilor ei şi a dat peste un indicator de trafic, ciocnindu-se cu altă maşină. Băiatul din cealaltă maşină, care a murit în acel accident, era un bun prieten de-al Laurei şi un sportiv foarte popular în liceul lor. Gerhart discută cu vechi prieteni de-ai doamnei Bush, care spun că nimeni n-a vorbit cu ea despre accident după ce fata s-a întors la şcoală, câteva săptămâni mai târziu. Ea însăşi a vorbit foarte puţin despre acest episod, cel puţin în public. Frumoasă, populară, de-acum mai liniştită, Laura şi-a îndeplinit obligaţiile. S-a dus la Universitatea Metodistă de Sud, s-a hotărât să devină educatoare, „o opţiune perfect acceptabilă pentru o fată din vestul Texasului“ şi şi-a construit o viaţă celibatară, lucrând ca educatoare şi ca bibliotecară în şcoli defavorizate, ieşind cu prietenii în Austin, mulţi dintre ei, liberali. Apoi, pe neaşteptate, la 30 de ani şi-a început relaţia cu libertinul „băiat Bush“, după cum îi spuneau prietenii ei din Midland. La şase săptămâni după prima întâlnire se logodeau. Avantajele acestei legături erau evidente, cel puţin de partea lui George W. Bush. „La naiba, chiar poate să-l domolească“, declara tatăl lui, George H. W. Bush. Soacra ei, Barbara Bush, a descris-o încă de la început ca „numai bună pentru o primă doamnă“. În ceea ce o priveşte pe Laura, ea se alegea cu misiunea vieţii ei. „Ştia sigur că el avea nevoie de ea, iar ea voia să fie o fiinţă necesară“, scrie Gerhart. I-a construit un cămin lui Bush, l-a ajutat să se lase de băut şi uneori l-a mai şi strunit. Când el a declarat că-l vrea pe Osama bin Laden „mort sau viu“, ea „s-a apropiat sfioasă de el şi a zis: «Bushie, o să-l prinzi?»“. „În fond, e o primă doamnă de modă veche. Face ceea ce i se cere. Merge acolo unde i se spune să meargă. Nimeni n-o forţează să facă altfel“, spune Gerhart.
Strategia de supravieţuire a Laurei Bush ca soţie de politician s-ar putea regăsi într-un comentariu care i-a fost atribuit cu mulţi ani în urmă, când a fost adusă, ca proaspătă soţie, la una dintre întrunirile sportive ale clanului Bush, în Kennebunkport. Potrivit Barbarei Bush, Dorothy Walker Bush, care era capul familiei pe atunci, a întrebat-o autoritar pe Laura: „Şi cu ce te ocupi?“, iar tânăra i-ar fi răspuns: „Citesc, fumez şi admir“. Îndeletniciri potrivite pentru o doamnă de societate.
Hillary: calculul probabilistic al succesului
„Autobiografia lui Hillary nu ne captivează cu dezvăluiri dubioase despre Monica Lewinsky. Ea însăşi a fost stagiară la Washington, într-un context cu o încărcătură erotică mult mai redusă, lucrând pentru congresmenii Gerald Ford şi Melvin Laird. Pe pisăloaga Monica o dă repede afară din povestea ei, aşa cum ar fi trebuit s-o alunge şi Bill din biroul său. Pentru cititori e mult mai interesant să afle că Hillary Rodham a fost preşedinte al fanclubului muzicianului Fabian. Asta spune multe“, comentează amuzată Maureen Dowd de la Book Review în recenzia la cartea din 2004 a lui Hillary Rodham Clinton, Living History (Istorie trăită, apărută la Rao). La final, scrie că nu poate oferi detalii necontroversate, ci doar tactul ei de tip Rashomon: „Răspund de opiniile şi interpretările exprimate în această autobiografie. Aceste pagini reflectă modul în care am trăit evenimentele despre care scriu. Sunt sigură că mai există şi alte perspective concurente despre întâmplările şi oamenii pe care îi descriu. Însă această poveste va trebui scrisă de altcineva“. Ca o femelă dominantă într-o epocă în care femeile adoptă posturi retro, Hillary a urmat o traiectorie captivantă, de la o persoană fascinată de Al D’Amato la o persoană aflată în poziţia lui Al D’Amato. Cei care sperau să afle mai multe despre căsnicia Clintonilor sau despre senatoarea glacială vor fi dezamăgiţi. O bună parte din text e un jurnal de călătorie, care merge de la aspectele ştrengăreşti – ca episodul când Boris Elţîn îi serveşte lui Hillary o supă cu nişte buze gelatinoase de elan plutind la suprafaţă – la cele pedante: „Bangladesh, ţara cu cea mai mare densitate demografică de pe pământ, avea cel mai puternic contrast între bogăţie şi sărăcie pe care l-am văzut în sudul Asiei“. Istorie trăită îşi propune mai degrabă să îngroape întrebările, nu să le dea de cap. Spre deosebire de ce-au făcut Dan Quayle, Nancy Reagan şi Barbara Bush în autobiografiile lor, Hillary Clinton nu insistă asupra reglării de conturi cu diferiţi rivali sau cu presa (în afară de un atac la adresa lui Kenneth Starr şi The Wall Street Journal care a publicat editorialele răuvoitoare despre Vince Foster ce i-au precedat sinuciderea). 
„Două laitmotive se desprind din noua autobiografie a lui Hillary Rodham Clinton. Primul se referă la schimbarea coafurilor, care sunt discutate în detaliu cel puţin de cinci-şase ori, prin metamorfozări frecvente ca la Madonna, trecând de la părul lung la cel scurt, de la stilul ciufulit la cel prins cu bentiţe sau la coafurile bine aranjate. Cel de-al doilea se referă la tendinţa doamnei Clinton de a da vina pe duşmani, de la oponenţii politici la o amplă conspiraţie de dreapta, pentru eşecurile şi trudele sale şi ale soţului ei“, apreciază un alt critic de la Book Review, Michiko Kakutani.
Primul laitmotiv subliniază caracterul cameleonic pe care l-a avut mereu cuplul Clinton, convingerea că – după cum spunea cineva – „caracterul e o călătorie, nu o destinaţie“. Cel de-al doilea subliniază atât atmosfera extrem de părtinitoare din anii ’90 cât şi faptul că soţii Clinton au refuzat să-şi asume răspunderea pentru propriile greşeli şi eschive.
Hillary spune şi că a vrut să-i „sucească gâtul lui Bill“ după ce acesta şi-a recunoscut „relaţia nepotrivită“ cu Monica Lewinsky, dar şi despre „terapia conjugală prin care am trecut pentru a stabili dacă ne puteam salva căsnicia“. Cu excepţia acestor dezvăluiri, cartea e un amestec de banalităţi pioase despre politică, digresiuni robotice despre obligaţiile sale oficiale de la Washington şi metamorfoza ei de-a lungul anilor, de la susţinătoarea lui Goldwater la activista liberală din studenţie, de la puternica avocată la prima doamnă a Americii şi apoi la poziţia de senator de New York.
Lui Hillary îi place să se refere la sine în termeni elevaţi, de personaj simbolic. „Dacă Bill a vorbit despre schimbarea socială, eu am întruchipat-o“. Cartea ei voluminoasă e, în multe feluri, un produs al epocii ciudate în care trăim: o epocă în care confesiunea şi „împărtăşirea“ au devenit subiecte de discuţie pentru persoanele publice, iar scandalul aduce imediat celebritatea.
Mai e puțin și probabil vom afla despre lansarea memoriilor actualei prime doamne Michelle Obama. Începutul va fi romantic, presărat cu dovezi de iubire în fața alegătorilor și frământări despre imaginea personală. Vă amintiți câte bile albe a câștigat Michelle cu ținutele de buget restrâns din timpul campaniei electorale din 2008. Punctul culminant îl vor constitui capitolele despre aparițiile în Vogue, revizuirea garderobei, călătoriile prin lume și vacanțele în locuri exotice. Iar finalul, acesta încă se mai scrie, zilele acestea.