Rusul Mihail Șișkin este, dincolo de premii, autorul care și-a cucerit rapid milioane de fani prin romanele sale atipice, care ți se lipesc de suflet.
Dintre cărțile lui Șișkin, la noi au apărut Scrisorar și, foarte recent, Părul Venerei. Primul roman este povestea de iubire a cuplului Sașa – Volodia, reconstruită dintr-un șir epistolar din care transpare atât iubirea care îi leagă, dar și istoriile lor personale. Abia se căsătoriseră când a izbucnit războiul, așa că ea rămâne acasă, iar el pleacă la luptă. Destinul femeii se scurge lent, într-o rutină spartă doar de amintiri și scrisori, iar cel al bărbatului ajunge să se contopească lent cu trecutul, cu moartea. Cea de-a doua carte, Părul Venerei, lansată chiar în prezența autorului, redă strălucirea unui destin remarcabil, fiind inspirată de povestea de viață a unei cântărețe celebre în Rusia secolului 20.
Citind Scrisorar, îmi doream să ajung într-o zi față în față cu Mihail Șișkin, scriitorul care a surprins atât de bine trăirile dragostei, sentimentele femeii și ale bărbatului, disperarea și însingurarea care apar după ce marea iubire moare. Iată că Șișkin m-a găsit 🙂 și am stat de vorbă la un capuccino despre cărțile sale, despre personajele pe care le creează, despre femeie, familie, iubire, copii, politică…
Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu publicul român?
A fost fantastică, nu m-am așteptat. Foarte mulți oameni, o atmosferă fantastică, am semnat o mulțime de cărți. Ieri am fost un autor foarte fericit. Vedeți, problema este că atunci când scrii, ești singur, nu ai cum scrie altfel. Scrii o carte, ea poate să fie bună, dar dacă nu ai un publisher și nu ajungi la cititori, e un act ratat. Iar dacă ajungi să publici, nu o faci pentru un cititor anume, ci pentru un cititor ideal, pentru un public ideal. Ieri a fost minunat, căci m-am întâlnit cu o mulțime de cititori ideali ai cărților mele.
Scrisorar este un roman foarte iubit în România. Care este povestea lui?
La început a fost o depresie imensă. După ce am scris Părul Venerei a urmat o perioadă de vreo doi-trei ani în care nu am putut scrie nimic. În cel de-al patrulea an eram la Berlin, era iarnă, un ger crâncen. Eram pe lacul Wannsee, pe care îl traversam în fiecare seară, pe gheață, către locul unde este îngropat unul dintre autorii mei preferați, Heinrich von Kleist, care s-a sinucis.
Într-o seară eram pe gheață, era foarte întuneric, eu eram foarte preocupat și deprimat – mă simțeam ca și când cineva mă folosise ca scrib pentru o vreme și apoi mă aruncase la gunoi. Deodată am simțit gheața trosnind sub picioarele mele. Și am simțit o eliberare: „De ce să mai scriu vreun roman? Sunt liber!“ Era minunat să fiu eliberat de orice presiune, e grozav cât de fericiți sunt oamenii care nu au vreo obligație să facă un anumit lucru. M-am întors acasă și în noaptea aceea am visat ideea romanului. M-am trezit cu romanul în cap și pentru următorul an am avut ce face, am scris scrisorile celor doi iubiți, Sașa și Volodia.
Mi s-a părut fascinant cum ați putut „transcrie“ sentimentele și senzațiile feminine. Din acest punct de vedere v-a fost greu să scrieți romanul?
Nu, deloc, a fost ca un izvor, de parcă cineva îmi dicta. Îmi pot imagina ce simte un băiat, un bărbat la maturitate sau un bătrân la apusul vieții. Și apoi apare peretele, zidul intersexualității. În spatele lui e un miracol, un mister: femeia. Cum funcționează? Pentru un scriitor e o încercare să treacă dincolo de zid, e ca și când ar fi un explorator care descoperă un nou continent. A fost o mare provocare să dezleg acest mister, căci psihologia feminină și tot ceea ce simte o femeie sunt teritorii fantastice. Aceasta a fost încercarea mea și desigur, nu am intenționat să creez o anumită femeie, ci să arăt lumii versiunea mea de înțelegere a feminității. Poate că se apropie de realitatea anumitor cititoare, dar nu îndrăznesc să sper mai mult. O femeie e ca un labirint cu multe uși: deschizi o ușă, intri într-o încăpere, dar îți atrage atenția altă ușă…ești tentat să o deschizi și pe aceea și tot așa. Încă mai deschid uși, chiar și astăzi.
Scrisorar este o poveste de iubire, dar despre ce e vorba în Părul Venerei?
Aceasta este mai mult decât o carte de dragoste. Sunt mai multe fire narative în Părul Venerei, iar unul dintre ele se referă la meseria mea din viața reală, translator în Elveția. Eu ca scriitor nu pot doar să inventez lucruri, scriu mult și din experiența personală, despre viața mea, familia mea, copiii mei.
Cel mai important fir narativ al cărții este însă povestea unei cântărețe faimoase de romanțe rusești, Isabella Iureva. S-a născut în 1900 și a murit în 2000, a trăit întregul secol 20. A fost foarte populară, era cântăreața favorită a tatălui meu. Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele este legată de un incident care îi implică pe amândoi. Aveam vreo doi-trei ani și săream pe canapea; din greșeală am sărit și pe discul Isabelei Iureva și l-am distrus. Tata a fost și el distrus, s-a supărat foarte tare pe mine.
Când a murit, Isabella Iureva nu a lăsat nimic, nici un jurnal, nici scrisori, nimic. Pe vremuri oamenii se fereau să lase astfel de urme documentare, căci niciodată nu știai cum te ajunge din urmă trecutul și ce poți păți din cauza lui. Era un fenomen răspândit în perioada anilor ʼ40-ʼ60 ai secolului trecut. În cartea aceasta i-am dat viața înapoi – am scris jurnalele ei, amintirile din copilăria dinaintea Revoluției, în Rostov pe Don, am scris ce simțea și ce trăia în timpul Primului Război Mondial, al celui de-Al Doilea Război Mondial…
De fapt, Părul Venerei a început cu mulți ani înainte de scrierea propriu-zisă a cărții, când mama mea, pe atunci foarte bolnavă – a avut cancer – mi-a dat să citesc jurnalele ei. Am citit jurnalele din perioada în care era școlăriță, apoi liceană – la sfarșitul anilor ʼ40 – începutul anilor ʼ50, una dintre cele mai întunecate și mai oribile perioade din istoria Rusiei. Știu din relatări și diverse cărți de istorie că oamenii trăiau într-o continuă teroare, erau arestați din nimic și duși în lagăre de muncă sau în închisori. Dar când am citit jurnalele mamei, am rămas uimit: nu găseam nimic din mizeria epocii, erau însemnările unei tinere energice în căutarea marii iubiri a vieții sale. Tot timpul părea să funcționeze doar după regulile inimii, nici un pic de rațiune: se apropie iubirea, unde e, oare acela e ursitul…? Era sigură că iubirea vieții ei va veni, aceasta era rațiunea ei de-a fi. Era fericită cu prietenele, cu cărțile, se bucura de fiecare zi. Iar eu nu puteam înțelege de ce era așa oarbă la tot ce se întâmpla în jur, de ce era atât de naivă.
După moartea ei, familia noastră era la casa de vacanță de lângă Moscova, iar eu în Elveția. Într-o zi am aflat că a fost un incediu și casa a ars, iar odată cu ea și aceste jurnale ale mamei. Pentru mine a fost o revelație: nu era naivitate în jurnalele acelea, ci înțelepciunea cuiva care a trimis o astfel de ființă pe pământ să lumineze puțin întunericul cu dorul ei de-a fi iubită.
Și așa ați început cartea…
Nu puteam scrie despre mama… Așa că am scris despre Isabella Iureva, căci și ea a luminat multe vieți – cei din generația bunicului meu, a tatălui meu au fost pur și simplu sclavi ai sistemului. Cântecele ei aduceau puțină demnitate existențelor lor umile. Vocea ei era mai importantă decât pâinea. Vă amintiți scena biblică în care Hristos îi spune lui Lazăr să se ridice din mormânt. Eu am încercat să readuc la viață o persoană reală. Într-o noapte m-am trezit panicat că poate fac ceva greșit, că nu i-am cerut vie. Și nu mai știu dacă am visat, dar în minte am un dialog cu ea: „Isabella Danilovna, iertați-mă, am făcut-o pentru că vă iubesc, pentru că sunteți atât de importantă pentru tatăl meu.“ Iar ea parcă mi-a răspuns „E în ordine, Misha, liniștește-te, mulțumesc.“
De ce n-ați mai putut scrie nimic timp de aproape patru ani după Părul Venerei?
După ce am terminat cartea aceasta, și cred că și după altele, am avut sentimentul că am creat un univers și că asta e, trebuie să fac un pas înapoi. Între cărțile mele sunt pauze destul de mari.
Eu împart scriitorii în două categorii: stăpânii romanelor și slujitorii romanelor. Stăpânii se trezesc dimineața, beau cafeaua și apoi sună din clopoțel. Apare romanul și întreabă „Stăpâne, despre ce scriem azi?“ și procesul de creație începe. Iar eu sunt din categoria slujitorilor de romane. Stau și aștept ca stăpânul meu romanul să mă cheme cu clopoțelul și să îl pot întreba „Stăpâne, ce scriem azi?“. El dictează și eu scriu. Marele avantaj e că stăpânul e mai înteligent și mai înțelept decât slujitorul. Romanul știe ce să-mi dicteze, eu nu am de ce să pun ceva la îndoială, doar mă supun, cu gândul că totul va ieși așa cum trebuie. Dezavantajul e că aș putea sta să aștept sunetul acelui clopoțel luni la rând și el să nu se audă. E dureros când se întâmplă.
Și clopoțelul v-a chemat de curând?
Nu, cel mai recent roman al meu, Scrisorar, a fost publicat în 2010, așadar acum trei ani. Am petrecut admirabil, căci în perioada aceasta m-am recăsătorit și cred că oamenii fericiți nu mai au timp să scrie romane.
Călătoriți mult pentru promovarea cărților dumneavoastră?
Cărțile mi-au fost traduse în vreo 30 de limbi și abia aștept invitațiile să vizitez alte țări. Acum mi-e mai greu, am un fiu care s-a născut acum zece săptămâni, Ilya, și mi-e dor tare de ai mei. E minunat să fiu tată din nou. Fiul meu cel mare are 25 de ani, al doilea are 18 ani. Fiindcă mereu mi-am dorit să am o fată, m-am căsătorit cu o femeie care are deja două fiice, de 15 și 10 ani. Iar acum Ilya, care mai are un pic și face trei luni. În vara asta m-am simțit ca un patriarh, i-am avut alături pe toți cei cinci copii și a fost minunat. Culmea e că se înțeleg excelent unii cu alții, e fericire pură!
Așadar sunteți ocupat cu fericirea până la următoarea carte.
Pentru un scriitor apare întotdeana dilema sacrificiului: ce ești dispus să sacrifici pentru scrisul tău? Pui cărțile înaintea familiei sau familia înaintea cărților. Pe vremea când eram tânăr și prost, am sacrificat două familii, două mariaje de dragul cărților mele. Acum sunt gata să sacrific toate cărțile din lume de dragul familiei mele.
Cum vedeți Rusia de astăzi? Ați plecat în 1995 și de atunci v-ați exprimat foarte critic la adresa regimului politic.
Sunt încă cetățean rus, merg acolo des, acum doi ani m-am însurat cu o moscovită, așa că am stat vreun an la Moscova… Nu sunt un emigrant în sensul clasic, mai degrabă un locuitor al lumii, căci îmi împart viața între Moscova, Berlin și Elveția. Nu contează unde locuiești, e important ce scrii și ce spui.
Evoluția politică a Rusiei din ultimii 10-12 ani mi se pare dezgustătoare. Guvernul, statul acționează contra principiilor democratice – toată corupția, procesele politice….astea nu au cum să ducă la ceva bun pentru Rusia. Eu, ca cetățean rus și om, mă simt umilit. NU vreau să susțin în nici un fel un astfel de regim. E bine că guvernul rus susține cultura și plătește călătoriile scriitorilor la diverse târguri și festivaluri internaționale, dar eu cred că se folosește de acești scriitori. Nu vreau să îmi reprezint cărțile sub steagul lui Putin, nu vreau să fiu folosit de sistem.
Acum în Rusia se întâmplă un soi de revoluție burgheză. De data asta vom câștiga. Mai încercăm o dată să introducem democrația în Rusia. Prima încercare a eșuat din cauza Primului Război Mondial. A doua oară a fost Perestroika – dar eram cu toții sclavi, nu aveam oameni liberi, gata să trăiască în democrație și nu aveam o clasă de mijloc. Acum în marile orașe a apărut clasa de mijloc – iar alegerile falsificate sunt începutul revoluției burgheze. Ea a început pe internet, contra sistemului lui Putin, care părea foarte stabil. Opoziția era izolată în ghetoul internetului. În septembrie, la Moscova au avut loc alegeri pentru primar și a fost un moment important, în care opoziția a ieșit din online în offline, a ieșit pe străzi. Ar putea doi ani, trei ani, cinci ani, dar deja lucrurile se mișcă. Și rușii și românii știu prea bine că nici un dictator nu stăpânește veșnic, așa că sunt optimist. Dictatorii vin și pleacă, dar cititorii rămân.