Dacă tot trăim în epoca succesului scandinav în materie de literatură, iată un autor aparte și un bestseller absolut: Mikkel Birkegaard și Biblioteca umbrelor. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag.
De ce scrieți?
Nu-mi amintesc să fi luat decizia conștientă de a deveni scriitor. E o profesie care întotdeauna a fost puțin mistificată – să trăiește pe spezele propriei imaginații! – mai ales în Danemarca, unde foarte puțini sunt cei care trăiesc din scris (și cred că la fel e în multe alte țări).
Am început să scriu pentru că nu mă puteam abține. Slujba de systems developer nu era chiar cea mai creativă – deși programarea e un fel de a scrie povești foarte simple. Și mi-am dat seama că mai aveam nevoie de ceva, mai puțin restrictiv, așa că acum vreo zece ani am început să scriu povestiri, cele mai multe pentru newsletterul intern al companiei de IT la care lucram. Povestirile au devenit din ce în ce mai lungi, până ce am ajuns la ideea de a îndrăzni să scriu un roman. Iar acel roman a devenit Biblioteca umbrelor.
Cât a durat până ce Biblioteca umbrelor a făcut tranziția de la idee la carte tipărită?
Au trecut aproape șase ani de la scrierea primei propoziții până la apariția cărții în Danemarca. Am scris primul draft în șase luni, însă după o pauză de două luni eram atât de dezamăgit de rezultat, încât am rescris totul. A fost un măcel: doar vreo zece pagini au rezistat în a doua versiune, iar rescrierea mi-a luat aproape doi ani, pentru că aveam un job full time. După ce am terminat al doilea draft, l-am trimis editurilor daneze, iar aceasta a fost cea de-a doua dezamăgire. Răspundeau foarte târziu, iar când venea scrisoarea de respingere, era doar un „Nu“, în timp ce eu mă așteptam măcar la „Nu, pentru că…“. A fost o experiență frustrantă. În același timp, continuam să rescriu; în cele din urmă, editura Aschehoug (acum L&R), cred că a cincea pe care o contactasem, și-a exprimat interesul pentru manuscris și am semnat un contract pe cinci ani.
Ce a fost la început, ideea sau personajul principal?
Ideea a fost prima. Și a venit din propria incapacitate de a lectura în public. N-am o problemă să citesc pentru mine, dar nu mă pricep să le citesc altora și mereu i-am invidiat pe cei care fac asta cu ușurință.
Lectorii talentați pot captiva ascultătorii într-un mod care transcende textul, iar asta necesită un talent actoricesc pe care eu nu îl am. Așa că m-am gândit: dacă acești cititori extraordinari ar putea face mai mult decât să ne distreze și să ne fascineze? Ce-ar fi dacă ar fi capabili să ne manipuleze sentimentele și, într-o oarecare măsură, și gândurile? De aici, ideile s-au înlănțuit și foarte curând a luat naștere și povestea. Împreună cu ea, au crescut și personajele. Am vrut să accentuez că asemenea daruri au întotdeuna un preț, care afectează fiecare personaj în mod diferit.
V-ați așteptat la succesul imens al romanului de debut?
Nu, a depășit orice previziune. După ce am avut probleme în a găsi un editor, nu prea eram optimist în legătură cu succesul cărții și nici nu mă „setasem“ să scriu un bestseller. Credeam că îmi fac debutul, apoi mai scriu o carte – două și abia după aceea vine și succesul. Lucrurile s-au întâmplat cu totul diferit și mi-a luat ceva vreme ca să mă obișnuiesc cu toate acestea – de fapt cred că nici acum nu înțeleg chiar tot ce mi se întâmplă.
Aveți un ritual de scris?
N-am un ritual anume, dar am o metodă de care încerc să mă țin. De exemplu, nu scriu prima propoziție până nu o știu pe ultima și am deja o idee clară despre ceea ce se petrece între cele două. Asta nu înseamnă că nu mai apar schimbări – intervin chiar destule – dar miezul, esența poveștii rămâne la fel.
Petrec destul de mult timp luând notițe și dezvoltând diverse scenarii, înainte de a mă apuca efectiv de scris. La un moment dat, adun o masă critică formată din notițe, idei, gânduri…și atunci trebuie să mă pun pe scris. Primul draft e ca o transcriere a tuturor acestora, după care încep să rescriu…iar asta nu se termină niciodată.
Este vreun scriitor sau o persoană anume care v-a inspirat să scrieți?
Dacă ar fi să menționez un singur nume, ar fi Michael Ende și Povestea fără sfârșit, pe care am citit-o în copilărie.
Am fost complet înrobit de cartea aceea și am recitit-o constant. Mi-a plăcut ideea cărților care transportă cititorul într-un alt univers și care sunt mai mult decât niște pagini adunate sub o copertă. În mintea mea, cărțile bune trebuie să te facă să îți dorești să citești mai multe cărți, iar această lectură a avut acest efect asupra mea. Nu mai știu de câte ori am citit-o, dar mi se pare că mi s-a lipit de mâini ani în șir. Am început să scriu mulți ani după aceea, dar când am citit Povestea fără sfârșit, am descoperit ce pot face cărțile.
Jon Campelli este un personaj complex, iar finalul cărții este excelent. V-ați gândit să scrieți o continuare la Biblioteca umbrelor?
Nu, nu am plănuit să scriu o continuare. Poveștile mele încep cu o idee foarte clară pentru intrigă, iar apoi caut personajele care să spună povestea în cel mai bun mod posibil. Dacă aș căuta o poveste pentru personaje deja existente, cred că m-aș simți constrâns și nu aș reuși să ajung prea departe.
V-ați implicat și în ecranizarea cărții?
Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de cea mai mare companie de producție cinematografică din Danemarca, Nordisk Film, chiar înainte de apariția cărții. Însă până acum nu au demarat producția, așa că viitorul filmului e puțin incert.
Sunteți specialist IT și scriitor. V-ați gândit să rămâneți doar scriitor?
Când am scris Biblioteca umbrelor, aveam un job full time, ca system developer. Era ca și când aveam o viață dublă: system developer ziua, scriitor sub acoperire noaptea, și a fost chiar frustrant, fiindcă progresam foarte încet. Acum lucrez part-time: trei luni în IT și o lună scriu. Nu mă văd scriind full time, e o treabă solitară și mie îmi place și munca în echipă, așa că bănuiesc că actuala formulă este ideală pentru mine.
Dați-ne câteva detalii despre cel de-al doilea roman al dvs., Over My Dead Body, care bănuiesc că va fi tradus în curând și în România.
Cea de-a doua mea carte, al cărei titlu va fi Death Sentence în Marea Britanie, este despre un scriitor de horror, Frank.
El trăiește într-o casă izolată, pe coasta daneză, așteptând apariția ultimului său roman. Într-o zi primește un telefon de la contactul său de la poliția din Copenhaga, care îi spune că trupul neînsuflețit al unei femei a fost găsit într-un sat pescăresc din apropiere. Surpriza macabră vine din faptul că această crimă a fost comisă întocmai ca aceea imaginată de scriitor pentru ultimul său roman, încă nelansat. În curând, Frank trebuie să înfrunte consecințele algerilor sale profesionale. Over My Dead Body pune întrebarea dacă imaginația are vreo consecință în lumea reală. Când ești scriitor de romane horror, aceasta e o întrebare înfricoșătoare…
Ce citiți acum și cum vă selectați lecturile? Aveți o listă de autori favoriți?
Îi savurez pe Arturo Peréz-Reverte, Paul Auster și Haruki Murakami. Cred că acești trei autori au în comun faptul că scriu despre o lume aparent recognoscibilă, dar în care nimic nu este ceea ce pare a fi. Dacă treci dincolo de fațadă, vei descoperi o lume nouă ori fața adevărată, care te ajută să vezi lucrurile diferit. Pentru mine e foarte important să aflu că dincolo de lumea vizibilă este un alt adevăr, o aventură.
Am inițiat o campanie de încurajare a lecturii pentru copii și tineri. Aveți un mesaj pentru ei?
O imagine poate face cât o mie de cuvinte, dar o mie de cuvinte pot crea milioane de imagini.