Premiul Milan Kundera s-a născut din Premiul Ovidius acordat lui Milan Kundera în 2011 de către Uniunea Scriitorilor din România. „Aş vrea să ştiţi – a declarat Milan Kundera – că distincţia acordată m-a bucurat mult, date fiind dragostea mea pentru ţara dumneavoastră, pentru Cioran, vechiul meu prieten, ca şi admiraţia pentru Ionesco, cel care, pentru mine, a fost cel mai mare dramaturg al secolului XX. Vă rog să treceţi cei 10 000 de euro în contul editurii mele din România, Humanitas, pentru ca ea să poată sprijini, din aceşti bani, literatura română.“
Așa a luat ființă seria Premiul Milan Kundera, care include până acum cinci titluri speciale: Scrisori de dragoste către o prințesă chineză, de Matei Vișniec; Jurnalul unui cititor, de Gabriel Brebenar; Ocarina de lut, de Mihai Cantuniari; Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocație, de Vlad Mixich și Singurătatea lui Adam, de Claudiu Soare. Matei Vișniec face un experiment interesant, ludico-erotic, despre care o prietenă de-a mea spune că este foarte interesant și profund. Gabriel Brebenar este varianta locală a lui Anibalector al lui Rui Zink. Stă în Ardeal, în Basarabasa, citește și cosește. Iar jurnalul său este martorul trăirilor sale prin cuvinte, cu cuvinte, despre cuvinte. Despre Vlad Mixich nu cred că mai e nevoie să vă spun prea multe, vă recomand cartea lui și atât! Claudiu Soare vorbește în cartea sa – care poartă subtitlul Despre neîmpliniri și regrete -, despre moraliștii torționari; nu știu dacă este unul dintre ele, știu sigur că unele dintre lucrurile pe care le spune sunt îngrozitor și crud de adevărate. Și ajungem la autorul meu preferat din serie, Mihai Cantuniari. Deși la începutul cărții spune că nu poți înțelege mare lucru din ea dacă nu ai citit Bărbatul cu cele trei morți ale sale, eu m-am aventurat. Și n-am regretat nici o clipă, fiindcă am găsit niște pasaje extraordinare, de genul acestuia: „Și am înțeles că fiii le rămân întotdeauna datori mamelor, ca și cum ar fi mereu legați de un nevăzut cordon ombilical, și duc cu ei până la groapă durerea, pe care nimeni și nimic nu o atenuează, că n-au fost la înălțimea așteptărilor atunci când li se cerea să fie doar atât: oameni întregi. (…) De altfel, se știe că, în clipa morții, băieții, iar nu fetele – soldații, răniții grav, marii bolnavi, accidentații – , strigă după mamă. Nu cunosc rațiunea acestui fapt tulburător.“
Alegeți ce vă place, alegeți ce vi se potrivește, oricare dintre aceste titluri poate fi o lectură care să vă ducă mai aproape de ceea ce spunea domnul Cantuniari: oameni întregi.