Nu, schizofrenia nu e prostie. Dar încearcă să le explici asta oamenilor aflaţi în afara minţii tale sucite, dinspre universul tău paralel, bolnav, uneori frumos, uneori urât. Nu o să reuşeşti. Mission: Impossible. Autorul Saşa Sokolov a făcut în Şcoală pentru proşti poate cel mai greu exerciţiu de imaginaţie din lume – să fii din nou copil şi să fii şi neobişnuit pe deasupra.
Eroul este un flăcău de procuror, considerat idiot de propria-i familie, de propriii săi părinţi. Frecventează o şcoală specială din suburbiile Moscovei. Nu e cel mai ascuţit creion din penar, ca să vorbim eufemistico-delicat. Dar lumea pe care el şi jumătatea sa aproape identică, dar total imaginară, o creează este o armonie pe alocuri neinteligibilă, pe alocuri duioasă, pe alocuri dureroasă. Pe lângă faptul că e schizofrenic, protagonistul mai e şi copil. Cuvintele debitate în cantităţi impresionante de micul Cutare te obosesc, te dau peste cap, încerci să le urmăreşti, să le procesezi. Iar din când în când îţi tragi sufletul prin avalanşa de informaţii, personaje, întâmplări, detalii. Şi atunci constaţi că acest mic balamuc interior, incredibil, are un sens şi o savoare care te împing să-i dai bice şi să citeşti mai departe. Copilul acesta vede în afara graniţelor sale, în afara graniţelor multora. Se vede că a învăţat bine acolo, la şcoala aceea a lui.
Fascinantă este ambiţia autorului de a forţa limitele frazei. Sokolov a încercat să scrie aşa cum gândea şcolarul Cutare, fluvii de vorbe, de stări, de atingeri, de emoţii, ca şi cum toate cuvintele ar fi dorit să iasă dintr-odată la suprafaţă într-o lume care nu le aştepta, care nu avea nevoie de ele în mod deosebit. Parcurgi pagini întregi, iar semnul de punctuaţie numit simplu „punct“ nu se zăreşte. Aşa e Cutare, învolburat, repezit, entuziast. Şi la fel e şi dublura sa imaginară, ceea ce umflă şi mai tare torentul inadaptării sale general acceptate şi perfectibile.
Cartea Şcoală pentru proşti este un manifest scris încă din 1976. Şi acest manifest grăieşte – altfel nu se putea, e ca o condiţie, ca o datorie ce trebuie îndeplinită de scriitori ruşi – despre Rusia acelor vremuri, despre realităţile economice, sociale, tratate cu ironie şi cu disperare, având scuza literară şi nu numai că un copil cu minţile ratăcite face şi îşi asumă aceste consideraţii.
Poate că Saşa Sokolov ştie despre ce vorbeşte mai bine decât am crede la prima vedere. Face parte dintre scriitorii care îşi manifestă melancolicul artistic suflet rus din cu totul altă parte decât din Rusia. Omul scrie de la Ottawa, se dedublează şi el, la rându-i, şi poate din această cauză nebunească vede lucrurile mai clar. Şi habar nu avem dacă această depărtare de Mama Rusie îl face mai încrâncenat, mai blând, mai slab, mai atotştiutor. El însuşi apare drept un personaj care nu s-a putut aclimatiza sistemului sovietic – a fost dat afară dintr-o facultate militară, pentru că voia să fugă din ţară.
Îţi trebuie ceva răbdare şi disponibilitate afectivă, dar şi lingvistică, pentru a adopta cu drag această carte. Nu reprezintă o lectură uşoară, dar este, cu siguranţă, o lectură ieşită din comun. Nişte pagini care gâdilă sensibilitatea, atenţia, nervul dureros al lucrurilor pe care nu le înţelegem pe deplin. Un dialog cu un alt sine, aşa cum, schizofrenici sau nu pe faţă, avem cu toţii, când şi când.