Această cărțulie, Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka, de numai 180 de pagini, cuprinde două povestiri. Prima este, se spune, autobiografică. Cea de a doua, a cărei acțiune se petrece în 1941, este un episod autentic.
Din ambele povestiri răzbate o duioșie ce mi-a amintit de Cehov, dar totuși nu este aceeași duioșie. Și asta pentru că Soljenițîn este parcă mai cotrobăitor în sufletul omului, mai atent la amestecul între bine și rău din psihismul uman.
În prima povestire, coabitarea între un profesoraș de provincie și o femeie vârstnică, al cărei chiriaș era el, într-o izbă în care totul trăda mizeria, sărăcia, murdăria, dar și nepăsarea senină și resemnarea unei femei împăcate cu răul lumii pare stranie. Răul lumii nu o înrăise, însă, pe această femeie. La moartea ei, survenită ca o urmare a unui blestem, o foarte bătrână femeie din acel sat a spus cu mare seninătate, pe un ton înțelept, vorbe de neuitat: „Sunt două taine în lume: cum ne naștem, asta uităm, cum o să murim, asta nu știm“. 
Nu există nimic care să lipsească din personajele acestei povestiri: milă, compasiune, lăcomie sălbatică, răzbunare, invidie, pofte lumești, supraviețuire care anulează orice morală. Și, mai presus de toate un amestec între mizeria morală și iubire, între ce pot obține de la cel pe care, totuși, îl iubesc. Toate acestea dispar dacă ne gândim la Matriona, pentru că noi trăim alături de oameni ca ea „fără să înțelegem că era chiar omul bun din proverbul care spune că fără un astfel de om nu există sat care să dăinuie. Și nici oraș. Și nici întregul nostru pământ“. Pare că aceste vorbe sunt venite din adâncul convingerilor lui Soljenițîn despre lume.
În cea de a doua povestire sunt zugrăvite haosul, nebunia, foametea și mizeria războiului din anul 1941, când cu greu se mai știa cine e soldat, cine e civil, cine e refugiat, cine venea dintr-o încercuire a dușmanului și de care parte a războiului era. Gările mici, în care se adunau oamenii dezrădăcinați, disperați și bănuitori, și prin care treceau zilnic convoaie militare, erau locuri ale unei mizerii inimaginabile. Nimic nu trimitea la ordinea unei vieți normale. În trenuri, femei și fete fugite de nu se știa de unde, se pripășeau pe lângă militari și nu se puteau împotrivi valului de mizerie care cuprinsese Rusia. „În umbrele lăsate de felinare, (ele) se vor cuibări în brațele soldaților“, care nu știau dacă vor apuca să mai trăiască și a doua zi. Cine putea rămâne indiferent la acest spectacol al vieții? Cine nu vedea că totul era un joc între viață și moarte? Căci, „oamenii alergau ca niște nebuni de-a lungul trenurilor“, înfometați, înghețați, doritori de viață, dar hăituiți de moarte.
Și, pe orice cale, viața își făcea loc, iar dorința de a supraviețui se împletea cu lipsa de morală, cu desfrâul și hoția. O femeie, o hoață îmbuibată – fiecare se uita la ce manâncă altul – „se culcase în camera lui, stătea acolo lungită, cu părul răsfirat pe pernă, fără ca măcar să-și ascundă sub cuvertură nerușinații umeri albi“. Bărbatul care face această observație era un comunist convins, devotat patriei. El nu vedea că la război omul nu mai este om, bărbatul nu mai este bărbat și nici femeia nu mai este femeie. Toți erau prinși în nebuneasca dorință de a trăi cu orice preț. Și, ce comparație frumoasă are Soljenițîn când descrie un soldat: „Avea nouăsprezece ani, dar avea acea virilitate precoce pe care ți-o dă lupta, tot așa cum soarele îți schimbă culoarea feței“.
Și, m-am întrebat citind această cărțulie: ce le reunește pe aceste două povestiri? Veți vedea ce. Mizeria umană care se amestecă cu viața care curge parcă de capul ei.