Portughezul Rui Zink are un delir literar, plin de entuziasm şi de imaginaţie. Îmi închipui că îşi pune mereu un zâmbet radios pe chip când se aşterne la scris. Naturaleţea condeiului sau a tastaturii lui Zink atinge suflete pentru că poveştile sale izvorăsc din generozitate, din jumătate de copilăria de care îşi mai aduce aminte, dintr-un umor dezarmant şi savuros.
Cartea Cititorul din peşteră este toată o metaforă delicioasă, pe alocuri acră sau amăruie. Într-o cavernă locuieşte un monstru, un uriaş diform care citeşte cu foamete. Cu aceeaşi foamete cu care mănâncă oameni, „căci toţi trebuie să ne hrănim cu ceva“. Îl cheamă Anibalector, referire la personajul psihopat şi ultracreieros din filmul Tăcerea mieilor. Pentru că şi el este obsedat – de cărţi – şi devorează fără mari regrete fiinţele umane care îndrăznesc să-i calce pragul, tranşând astfel ce este valoros în mintea lui şi ce nu.
Este un monstru izolat, ca orice persoană care pe lumea aceasta materială şi plină de lucruri care distrag atenţia 
preferă să se îngroape în cărţi, în înţelepciune. Este un neînţeles şi din această cauză e vânat, căutat, perceput drept pericol. Nu e un personaj fantastic de treabă, decât dacă îi cânţi în strună. Şi chiar atunci trebuie să ai mare grijă cum calci în jurul lui şi cum te pricepi să nu deranjezi volumele adunate şi scheletele damnaţilor.
În graţiile lui Anibalector intră însă un adolescent, un puşti găinar care fuge din oraşul şi din viaţa lui şi ajunge în ghearele cititoare ale monstrului din peştera-bibliotecă. E greu pentru un copil să citească. Dar în compania lui Anibalector băiatul începe să citească şi să se îndrăgostească de cărţi. De drag, de frică, de fascinaţie? Probabil de toate trei la un loc şi mai mult de atât. Da, Zink ne transmite că activitatea aceasta, din ce în ce mai puţin practicată, poate deveni o aventură, o aventură adevărată, cu toate regulile ei: suspans, satisfacţie, momente de răscruce, pierderi şi câştiguri.
Da, la prima vedere pare trist că aceia ce citesc sunt văzuţi uneori ca nişte animale diforme. Partea bună este că lor nu le pasă. Ba chiar unii dintre ei iau sub aripa lor, adesea întunecată şi lipsită de siguranţă, pe cei care nu au ajuns încă să se descopere şi să devină, la rândul lor, cititori de carte. Uneori un naufragiu pe insula potrivită face cât o existenţă întreagă planificată şi găunoasă. Uneori ai ce să înveţi de la un freak, în timp ce oamenii normali te fac să te pierd în plictiseala lor şi în lacul lor de zerouri alăturate.
Băiatul ştie toate astea, poate nu de la bun început, dar le învaţă, puţin cu plăcere, puţin cu forţa. Băiatul e prieten cu Anibalector şi cu cărţile acestuia, lucru pe care puţină lume pare dispusă să-l facă. Băiatul află că, prin cărţi, prin autorii, prin cuvintele lor, trăieşti nu o viaţă, ci sute şi sute, depinde cât ai chef să lecturezi şi mai ales de ce. Băiatul e oricare dintre noi, pus în faţa unei biblioteci uriaşe, aproape înspăimântătoare. Şi numai el poate alege dacă e cazul s-o abordeze direct sau s-o părăsească, folosind o uşă ruşinoasă.
Deznodământul pregăteşte o surpriză pentru cei ce au curiozitatea să facă pasul şi să îşi bage nasul în minunata imaginaţie a lui Rui Zink. Scrie cu poezie şi alint, îşi permite să dea sfaturi, ne face tuturor un bine.
Daţi cartea copiilor voştri adolescenţi, e uşor de suportat ca lectură, poate mai greu de suportat ca stare. Este o mică minune despre minunile care sunt cărţile.