O insulă prea mică: postcolonialişti

În iunie 1948, vaporul Empire Windrush ancora la Londra, având la bord 492 de oameni din Indiile de Vest. Veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, aceştia erau primul grup mare de imigranţi caraibieni în Marea Britanie. Tatăl romancierei Andrea Levy se afla pe acel vapor, iar în cărţile sale anterioare, scriitoarea s-a referit la copiii din „generaţia Windrush“ şi la eforturile lor de a-şi construi o viaţă, fiind în acelaşi timp negri şi britanici. Acum, în cel de-al patrulea roman, O insulă prea mică, ce i-a adus în 2004 Premiul Orange şi distincţia Whitbread pentru Cartea Anului, Levy revine la problemele acele generaţii deschizătoare de noi drumuri.

Gilbert Joseph este un jamaican care a luptat în cadrul Forţelor Aeriene Regale britanice în timpul războiului şi care s-a întors în Anglia la bordul vaporului Windrush. După ce şi-a găsit găzduire în casa lui Queenie Bligh, o englezoaică din clasa muncitoare, i se alătură, la începutul romanului, proaspăta lui mireasă, Hortense. Încercările lui Gilbert şi Hortense de a se obişnui nu doar cu noua ţară, ci şi unul cu celălalt, sunt în curând tulburate de sosirea neaşteptată a soţului lui Queenie, Bernard, care dispăruse fără urmă cu doi ani înainte, la plecarea din armată.

Deşi cele patru personaje îşi spun povestea pe rând, O insulă prea mică nu prea ia avânt; acţiunea prezentă se derulează de-a lungul câtorva zile din 1948, însă o bună parte din roman are loc într-o perioadă pe care Levy o etichetează pur şi simplu „Înainte“. De parcă pentru a compensa această lipsă de evenimente, spre finalul romanului autoarea o pune pe Queenie să le facă o surpriză celorlalte personaje, luându-l pe nepregătite chiar şi pe cititor. Totuşi, Gilbert, Hortense, Queenie şi Bernand rămân prizonierii propriilor poveşti, iar noi îi înţelegem mai bine decât se înţeleg ei unul pe altul.

„Insula mică“ e termenul cu care se referă locuitorii din Jamaica – cea mai mare insulă din Indiile de Vest – la restul insulelor din Caraibe. Însă atunci când Gilbert se întoarce în Jamaica după război, înţelege pentru prima oară că şi el trăieşte pe o insulă prea mică, iar asta îl leagă de Bernard (deşi el n-o ştie încă), fiindcă şi acesta e schimbat de ce i s-a întâmplat în timpul războiului.

Îngrozit să găsească „negrotei“ drept chiriaşi în propria casă, Bernard rămâne dezamăgit până şi de casă înseşi. „Anglia s-a micşorat“, spune el. „Era mai mică decât îmi aminteam eu“. Un roman mai puţin tezist ar fi găsit un mod de a-i face pe amândoi bărbaţii să descopere ceea ce au în comun (şi astfel să-i tempereze rasismul lui Bernard), însă O insulă prea mică e prea subtil – şi prea autentic – pentru aşa ceva.

În schimb, experienţa lui Gilbert de jamaican în Forţele Aeriene Regale e pusă în contrast cu cea a nenumăraţilor infanterişti negri din armata americană: bazele militare ale Statelor Unite sunt segregate, iar infanteriştii albi şi cei negri primesc permisii în zile diferite. La prima vedere, statutul de cetăţean al Imperiului Britanic înseamnă să ai „piele neagră superioară“.

Cea mai mare realizare a lui Levy în O insulă prea mică e relatarea modului în care rasismul englezesc a fost şi mai cumplit pentru victimele din colonii, fiindcă a antrenat prăbuşirea idealurilor lor. Gilbert află cu uimire că, deşi poate enumera toate numele canalelor englezeşti şi deşi poate înşira toate industriile importante din toate oraşele ţării, majoritatea britanicilor nici măcar nu sunt în stare să găsească Jamaica pe o hartă. „Cum de nu mă cunoşteau englezii?“, întreabă el. Formaţia de profesoară a lui Hortense nu-i foloseşte la nimic în Anglia, căci, deşi a câştigat un premiu pentru recitarea „Odei către o privighetoare“ a lui Keats, nu se poate înţelege în engleză cu un taximetrist din Londra.

Levy înţelege relaţiile complexe dintre culoarea pielii şi clasa socială. Hortense, care are pielea de culoare deschisă, a fost crescută să devină o doamnă, iar la început îl dispreţuieşte pe Gilbert pentru manierele lui mai grosolane. Şi pe Queenie o consideră inferioară, pentru că e mai puţin educată decât ea. Formarea lentă a respectului lui Hortense faţă de soţul ei, în timp ce începe să înţeleagă provocările cu care se confruntă acesta (ea însăşi se va confrunta cu multe dintre ele) e unul dintre cele mai emoţionante aspecte ale cărţii. O insulă prea mică e un roman prea serios pentru a le promite personajelor sale un final fericit, însă e destul de generos încât să le dea speranţă.