Palahniuk vine cu o noutate: Snuff. Un romănuţ cu cea mai simplă idee din lume: o starletă porno trecută de vremea de glorie vrea să stabilească un nou record de orgie sexuală cu 600 de bărbaţi – adică să depăşească recordul Annabelei Chong (nu un personaj, ci o figură reală). Nu o să stric surprizele, o să vorbesc mai ales de tehnicile folosite de scriitor.
Evident, cine nu-l ştie pe american, nu e bine să înceapă să-l cunoască tocmai cu Snuff. Asta e carte pentru cei care sînt deja fani şi pot avea chef să-i suporte şi un text 
repezit şi haios (haios tradus şi de Mihai Chirilov). Palahniuk se începe cu Bântuiţii, Fight club sau Jurnal. Restul sînt lecturi de reglaj, de descoperit noi ticuri şi aventuri ale stilului său pop-agresiv.
Snuff mi-a amintit de un scandal cu ultimul roman al lui Houellebecq, Harta şi teritoriul. Cititorii vigilenţi au descoperit că sînt cîteva pagini acolo plagiate după wikipedia. Scandal mare pe bloguri şi prin ziare. Dar omul nostru avea nevoie de o descriere rece a cine mai ştie ce şi a trîntit în roman crîmpeiul respectiv din enciclopedia mileniului nostru. Mi-a plăcut schema. E un gest nonşalant, e clar că scriitorul nu se ascunde prea tare, ba chiar pare că a vrut să ofere un astfel de respiro. De ce a făcut-o. Eu i-am găsit o explicaţie: wikipedia e făcută de mulţi, e negociată, reglată de mulţi, susţinută de mulţi cu mici donaţii. Dacă e a acelor mulţi, atunci e şi a unui biet superstar literar. Serios vorbind: tocmai datorită proceduralizării scrisului enciclopedic, e foarte greu să atingi acel ton scriitor fiind. Cît timp efectul funcţionează, atunci e acceptabil.
Palahniuk ia şi el informaţie colecţionată în stil wiki despre industria pornografică şi o plasează în alte rame ultracunoscute. Repovestirea imaginii, repovestirea unor algoritmi internautici de promovare, a unor locuri comune în industria pornografică, Palahniuk a fost întotdeuana tare n asta. Ia un clişeu din cultura vizuală şi-l aruncă sau în poezie, sau îi excerbează potenţialul scabros, se joacă la butoane pînă la insuportabil. Şi, exact ca unui Dj, uneori îi iese alteori nu. În Bântuiţii, metoda funcţionează perfect. În Snuff, citeşti şi te întrebi oare de ce pierzi timpul cu o chestie care pare suprapunerea a două ecrane: unul cu o telenovelă clasică, cealaltă cu un film porno oarecare. Comentariul ironic sau cinic e cimentat cu melodramă – la Palahniuk pare să ţină oricît ar repeta-o. Iar telenovela şi pornografia sînt unite totuşi cu atîtea fire invizibile încît ar fi fost de bun simţ să scrie încă 200 de pagini de analiză serioasă şi observaţii sociale brici (aşa cum îi iese în alte părţi) pe lîngă cele 200 de zbenguială.
Lecţia porno a lui Palahniuk: încearcă să dramatizezi, să afli istorii dincolo de geamătul extaziat fals şi abia atunci începe povestea. Sau abia atunco începe excitarea. Probabil cele mai bune două pagini din roman sînt tot de tip wiki-drama, în care relatează sec sinuciderile a trei staruri din industrie. Poveste lor, uneori comprimată în doar un rînd, e stocată deja. Căutaţi pe wikipedia Megan Leigh, Cal Jammer sau Shauna Grant.
Aşadar, o lectură intensă, poate enervantă pentru unii care n-au chef să mediteze la mecanica industriei şi imaginii pornografice, şi o intrigă a lui Palahniuk care ar putea nelinişti unele companii de asigurări (mai mult nu spun!).