Marguerite Duras nu ştie să scrie proză. Nici poezie. Aşa că le îmbină pe amândouă cu o mişcare de pisică leneşă şi scoate la suprafaţă cea mai sensibilă scriere care mi-a trecut pe sub ochi în ultima vreme. În cartea aceasta se plânge mult şi nu oricine poate suporta o cantitate atât de impresionantă de lacrimi. Acesta este cuvântul de ordine, plâns, ea plânge, el plânge, cu toate acestea toate au rostul lor, iubirea e boală grea şi se tratează mai mereu cu lacrimi.
Frazele ei sunt senzuale, aduc a amor, a lene, a plictiseală chiar, a inutilitate şi inimă frântă. Povestea vorbeşte despre îndrăgosteala homosexuală, despre cum ţi-ai omorî iubitul, despre cât de importantă este apropierea cuiva care are aceleaşi probleme psihice sau erotice ca ale tale, nemaicontând că e vorba despre un barbăt sau o femeie. 
Deci el e un homosexual care plânge. Ea este un alt gen de ratare, genul care ar vrea să fie scriitoare, dar care toată ziua zace. S-au întâlnit bine în decorul marin franţuzesc, fără scop şi fără speranţă amândoi. Sunt ambii simpatici si antipatici deopotrivă. Sunt două portrete ale durerii care s-au căutat unul pe altul şi s-au găsit, alăturându-se tragic şi lipsiţi de soluţii. Ei împart o pasiune comună, un bărbat pe care ea l-a avut, iar el şi-ar dori să-l aibă.
Atmosfera e grea, misterioasă, halucinantă – nu oricine o poate pătrunde, nu oricine poate înţelege cât de dificil este să trăieşti aşa, când vrei totul şi nu ţi se dă nimic. Consolarea reciprocă este mai mult o piatră de gât decât o mângâiere. Sufletul şi găselniţele Margueritei Duras sunt un puzzle pentru care descifrarea nu este neapărat obligatorie. Trebuie să simţi, nu să înţelegi. Nu e nimic de înţeles, dacă unul din cele două personaje nu eşti tu.
Mesajul cărţii Ochi albaştri, părul negru ar fi că, uneori, pierderea e mai simplu de suportat decât construcţia unei relaţii în sine.
Duras vedea lumea prin două perechi de ochi, dintre care o pereche sunt oblici. Prin adopţie, e adevărat, căci s-a născut în Indochina din părinţi francezi, în 1914. Obsesia pentru personajele ei bântuite de dorinţă şi neîmplinire, pentru dialogul maladiv dintre ele şi dintre destinele lor, pentru durerea, suferinţa şi ideilor lor fixe au aruncat-o direct în braţele bolii numite cu indulgenţă alcoolism. A fost şi regizor, om complet de artă contemporană.
Marguerite Duras nu este un autor uşor de suportat. Unii s-ar putea să nu o iubească pentru că sentimentele fac prăpăd prea mare în paginile ei. Alţii s-ar putea s-o urască sincer pentru că a găsit atât de bine tonul de exprimare a potopului de stări, de întrebări, de dureri şi spaime. Pentru că scrie atât de ciudat şi de sfâşietor încât lectura unui roman de-al său poate provoca leziuni cerebrale permanente. Cardiace, de asemenea.
Franţuzoaica a trăit şi mult pentru a încerca să-şi perfecţioneze darurile scriitoriceşti şi sufleteşti. Avea 84 de ani când s-a stins şi se odihneşte la cimitirul parizian Montparnasse. Pe mormântul ei scrie simplu M. D. Simplu şi eliberator. Ce a fost mai apăsător s-a întâmplat deja şi a rămas în cărţile sale, numeroase şi dureroase.