Sofi Oksanen declară în toate interviurile că scrie despre postcolonialism şi imigranţi şi că această temă a fost ca şi inexistentă în literatura finlandeză. Oksanen scrie despre Estonia, despre sovietici, despre fascişti ascunşi în pădure, despre abuzuri. Dar principala ei ţintă e să atingă cît se poate de direct sensibilităţi noi şi o problematică de care e 
aproape. Mama sa e de origine estoniană, Oksanen spune că şi-a luat multe dintre poveştile sovietic-estoniene din familie şi că aşa a reconstruit istoria. Interesant e că, deşi a scris Purificare în finlandeză a făcut ceva valuri printre ruşii estonieni care văd în această încercare de recuperare aproape un atentat la istoria lor.
Dincolo de asta, romanul e plin de imagini dure risipite într-o atmosferă de „viaţă la ţară” estoniană – cu o bătrînică punînd zacuscă şi ascultînd radio. Principala corespondenţă a cărţii, aceea între vremurile dure de sub sovietici şi vremurile dure din contemporaneitate, este prinsă practic în două scene de viol. Două eroine se întîlnesc într-o Estonie post-sovietică. Aliide şi Zara. Una agresată în anii 50 în Estonia ocupată de sovietici. Alta, Zara, nepoata ei, agresată de un peşte care o pune să se prostitueze în anii 90. Nu e aşa simplist cum relatez eu. Oksanen are ştiinţa scrisului, ştie să prezinte o scenă violentă fără să facă descrieri rudimentare. Şi, în cazul anilor 90, ştie să descrie fotografic experienţa Zarei folosindu-se de toate clieşeele pornografiei, fără să vină cu ambiţii ridicole de originalitate. Experienţa prostituatei este relatată fără senzaţionalism, aşa cum ar trebui să facă orice scriitor care a crescut într-o presă invadată de astfel de poveşti.
Pauză de interviu cu autoarea, poate sînteţi curioşi:
Oksanen a cîştigat premii foarte importante, e publicată la edituri mari din toată lumea. Însă asta nu-ţi ţine de cald la citit. Mult mai important e că chiar o simţi ca făcînd parte din ceva nou, deşi temele cu Estonia şi sovieticii nu sînt deloc proaspete. Am citit-o aşa cum aş citi scriitori români la fel de buni şi de tranzitivi din generaţia mea (30-40 de ani). Oksanen înceacă să-şi lămurească într-un stil simplu de relatare, din cînd în cînd poetizată cu inteligenţă, alteori dusă în relatare care caută şocul şi corespondenţa facilă, o dilemă personală, care ţine şi de rădăcini familiale, şi de obsesii generale spaţiului ex-sovietic.
Multe personaje recunosc situaţii, acţionează după senzaţii olfactive. Hans, fostul aliat cu naziştii, care stă ascuns la venirea sovieticilor, este înnebunit de mirosul de rus comunist al Aliidei. Zara simte, după decenii, mirosul stătut, de pămînt umed, din cămăruţa în care fusese închis bunicul său. Aliida simte mirosul de kgbist. Olfactivul vine să sublinieze situaţii limită iminente. Iar în acest roman, avem tot timpul o ameninţare extremă plutind, eroii sînt tot timpul la un pas de moarte, şi cînd gătesc, şi cînd îşi amintesc poveşti din urmă cu jumătate de veac, şi cînd se iubesc. Frica acutizează toate simţurile.
Puteţi citi Purificare fie ca pe „încă o chestie la modă”, fie ca pe un roman viu al unei tinere scriitoare, puteţi căuta din acest roman noi şi noi fire care să vă conecteze la aceste lumi, estoniene sau finlandeze, de care ne desparte puţin geografic. Eu am sfîrşit prin a căuta febril cine e acel poet Paul-Eerik Rummo din care sînt extrase mottouri la începutul fiecărei părţi. Şi care sună cam aşa „Şi pereţii au urechi, iar în urechi au cercei frumoşi”. Sau m-am apucat să ascult soprana Zara Dolukhanova – eroina poartă numele ei pentru că era o cîntăreaţă foarte iubită în epocă.
Nu vă recomand Oksanen ca pe o mare revelaţie, ci ca pe o lectură cinstită care să nu zboare din cap odată cu ultimul rînd citit.