”Trecutul şi prezentul se amestecă în mintea mea printr-un fenomen de supraimprimare” este citatul prin care ai putea să comprimi atmosfera din romanul Călătorie de nuntă, definitoriu pentru întreaga lume din cărţile scrise de Patrick Modiano, unde personajele scăpate ca prin minune din Parisul ocupat de nazişti devin umbre ale prezentului, în căutarea unei identităţi pe care o vor compusă doar din nostalgia zilelor în care s-au simţit fericiţi, apăraţi într-un timp subiectiv, cu propriile reguli.
Fluxul memoriei volatile, contopirea istoriei cu perspectiva distorsionată asupra unor date şi locuri reale, fuga dintr-un mediu ostil într-un spaţiu personal unde toate amănuntele concrete, adresele şi reperele obiective se dilată, apoi se restrâng în câteva fotografii şi mărturii puse cap la cap de un martor din altă epocă, devin ingredientele din care un artizan al nostalgiei precum Modiano compune un roman ce poate fi apreciat la adevărata lui valoare doar de acel cititor proustian, pentru care infernul şi paradisul se află între capriciile amintirilor capabile să îşi schimbe culoarea de la o răsfoire la alta a unui jurnal foto. Acest martor venit din alt timp este întruchipat de protaganistul romanului, Jean, care, într-un Milano canicular până la halucinaţie, alunecă într-un trecut care nu-i aparţine, dar în care se regăseşte, atunci când află că printre turiştii cazaţi în hotelul unde acesta se adăposteşte de căldură este o femeie găsită moartă. Verdictul: sinucidere.
Ce pare a fi un alt fapt divers uitat de la o zi la alta, capătă o semnificaţie ce-i va schimba viaţa lui Jean. Femeia nu era o străină, cel puţin nu şi pentru el. O chema Ingrid şi era marea iubire a lui Rigaud, un bărbat pe care Jean l-a cunoscut în urmă cu aproape două decenii, pe când făcea autostopul în drum spre Coasta de Azur. Abia ieşit din adolescenţă, s-a urcat în maşina cuplului Ingrid-Rigaud, apoi şi-a petrecut evadarea spre sudul Franţei în bungalow-ul închiriat de aceştia. La început, cei doi par nişte oameni bizari, care preferă să se prefacă adormiţi sau, atunci când glumesc, morţi, ori de câte ori vecinii petrecăreţi vor să-i invite şi pe ei la partidele de înot ce ţin loc de after-party în zori pe coasta boemilor sofisticaţi. Ce nu ştia adolescentul Jean în acea vară era tocmai povestea cuplului, format din acei cetăţeni francezi deveniţi peste noapte indezirabili în Parisul anilor ’40, fiind nevoiţi să-şi negocieze scump o nouă identitate, apoi să se ascundă, ca nişte fantome, într-una dintre vilele părăsite de pe Coasta de Azur. Aceste două umbre se vor despărţi, apoi vor forma din nou cuplul retras, dornic să lase în urma lui mici suveniruri pentru a fi cercetate de oricine ar fi dorit să le descopere istoria de viaţă, cu atât mai seducătoare cu cât era închegată din incertitudini, din spaţii goale ce puteau fi umplute în fucţie de rănile sufleteşti ale celor ce le descopereau existenţa, răni ce pot schimba nişte biografii din alte vremuri. Sunt biografiile celor ameninţaţi de vidul afectiv sau de pierderile din viaţa omului contemporan avid de poveşti, de fotografii vechi, găsite în anticariate sau în case de unde locatarii au fugit fără să lase în urmă explicaţii.
Ingrid şi Rigaud au fugit la rândul lor din apartamente cochete, dar confiscate în timpul Ocupaţiei, din hoteluri, din camerele de la periferie. Într-un astfel de apartament situat la marginea Parisului încearcă să-şi găsească sensul protagonistul romanului, alt fugar, unul al zilelor noastre, urmărit nu de soldaţi şi de informatori nazişti, ci de proprii demoni ai nefericirii, mai greu de identificat, dar mai uşor de simţit în fiecare măruntaie a vieţii solitare, în care singurele apropieri emoţionale au fost cunoscute în zilele petrecute alături de cuplul-fantomă. Apartamentul de la periferie nu a fost ales întâmplător. I-a aparţinut lui Rigaud, când s-a adăpostit alături de Ingrid pentru a scăpa de nazişti. Încercând să-l regăsească pe acest Rigaud pentru a-şi explica gestul sinucigaş al lui Ingrid, Jean lipeşte scrisori descoperite în sertare prăfuite, obiecte uitate în apartament cu zeci de ani în urmă şi amintiri personale într-un colaj prin care vrea să refacă memoria dizolvată în fragmantari meticuloase, impresii disparate, senzaţii rupte din zilele însorite şi din apropierile umane care îi provoacă acea senzaţie de pustiu şi de absenţă, ce-l readuce într-un trecut plin de repetiţii, care nu se mai termină.
Nu vei găsi în romanul scris de Modiano imagini brutale, cu oameni hăituiţi şi pusi la zid când sunt găsiţi de nazişti, nici scene cu bombardamente. Sunetele asurzitoare ale raidurilor aeriene şi ale bocancilor ce risipesc zgomotele ameninţătoare ale unui final anunţat rămân într-un fundal îndepărtat. Scriitorul vrea să îşi scoată personajele din istoria oficială, colectivă, aşa cum o ştim din cărţile pline de mărturii, pentru a le permite să-şi creeze propriul spaţiu şi timp după încetarea unui război mondial. În acest spaţiu şi timp individual claritatea istoriei este redefinită de amintiri şi mărturii topite, apoi reînnodate, sub altă formă, cum se întâmplă cu povestea lui Ingrid şi a lui Rigaud atunci când se suprapune peste drama lui Jean, un regizor obosit, care vrea să i se piardă urma, înscenându-şi dispariţia în jungla braziliană, deşi el s-a refugiat la marginea Parisului după ce aflase de secreta relaţie dintre soţia lui şi cel mai bun prieten.
Bazându-se pe una dintre cele mai bune metode prin care poţi înţelege dramele istoriei-simetria biografică dincolo de timp, Modiano trasează similitudini între viaţa lui Jean şi cea traită de cuplul Ingrid-Rigaud. Şi el vrea să pară mort pentru a se ascunde mai bine, dar în alt timp, şi el fuge de un prezent ce-l dezamăgeşte şi, asemenea bărbatului întâlnit în adolescenţă (Rigaud), aşteaptă, apoi se fereşte de reîntâlnirea cu femeia iubită, atunci când ea îi dă de urmă, la periferia oraşului, acolo unde s-au şi cunoscut. Această pendulare între Parisul anilor ’40 şi cel din prezent, transformat într-o butaforie a memoriei trădate de planurile urbanistice însoţite de ştergerea unor cafenele sau clădiri din harta oficială, devine o legătura între protagoniştii din epoci diferite, oferindu-ţi rara voluptate de care au parte cei retraşi pentru a-şi reanaliza viaţa – voluptatea nostalgiei.