Sau, de fapt, ştiţi ce? Nici nu mai contează naţia, ci numai trasele fine care ne amintesc despre originea, tradiţiile, rădăcinile noastre. Căci globalizarea îşi infiltrează tentaculele cam peste tot şi nimeni nu scapă de contaminarea celui de alături, căci globalizarea pare a fi viitorul, cu bunele şi cu relele sale.
Un roman cu o acțiune derulată într-un decor exotic, de carte poștală și personaje care ar putea fi rudele mele sau ale tale, vecinii mei sau ai tăi, străinii cu care împărțim străzile și lumea. Descendenții vorbește despre iubire la modul dureros, crud, vorbește despre iubirea-abandon, despre iubirea ca revanșă, despre iubirea ca dezintoxicare de vicii palpabile și distructive. Iubirea din cartea asta nu se vede, nici un personaj nu o arată frust, nu se împăunează cu ea, nu cerșește nimic cu ea.
În copilărie, cuvintele mele se lăsau greu adunate pe hîrtie. Scriitorii semănau cu niște balauri cu două capete, din moment ce ar fi putut să umple nenumărate pagini dacă ar fi fost în locul meu și ar fi avut ca temă pentru acasă o compunere. Îi detestam pentru abilitatea asta.
Am citit de curând o carte minunată, Soția din Paris, de Paula McLain, apărută anul acesta la Humanitas Fiction. Pot spune cu mâna pe inimă că mi-a plăcut foarte mult s-o citesc și mai pot spune că traducerea Iuliei Gorzo te face s-o savurezi cu încântare.
Am primit cartea aceasta pe stradă, de la Alex Voicescu de la Herg Benet. Era caldă, abia venise de la tipar, mi-a zis. „Uită-te peste ea, poate o să-ți placă și o să scrii despre ea. A stat la birou cîteva zile într-un teanc de „teme de lectură și scris, apoi, într-o după-amiază cam posacă, i-a venit rândul. 92 de povești cu cărți, de Ștefan Caraman.
Există două moduri de abordare a istoriei: unul care susține că personalitățile modelează lumea și istoria, altul care consideră că istoria se supune unor legi pe care nu le cunoaștem prea bine, iar aceste legi impun apariția, în momentele potrivite, ale unor personalități care sunt, de fapt, manifestarea tendințelor istorice ale momentului.
Tradiţia HIBERNALULUI DE CHITARĂ de la Biblioteca Naţională continuă în acest an cu o nouă ediţie. Din 10 noiembrie şi până în 22 decembrie 2012, acordurile de chitară vor încălzi spaţiul impunător al Atriumului central din noul sediu al Bibliotecii Naţionale, într-un periplu muzical presărat cu popasuri de lectură şi cultură.
Anul trecut pe vremea asta deja citisem Sanctus și îmi plăcuse. Acum a venit rândul volumului doi al trilogiei, Cheia. A fost ca întâlnirea cu un amic zvăpăiat din copilărie. Știai unele lucruri despre el, pe altele le bănuiai, dar nu îți imaginai nici o clipă unde a putut să ajungă și ce mai are de gând pentru viitor.
Zeruya Shalev este cea mai aclamată scriitoare israeliană contemporană. Cărţile sale, trilogia dragostei – Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie şi Thera – iar mai nou Fărâme de viaţă, au fost traduse în zeci de limbi şi au avut, peste tot, acelaşi efect cutremurător. Pe alocuri au schimbat vieţi. Altora le-au deschis ochii asupra vieţii lor sentimentale. Pe alţii i-au deteminat să aleagă o cale care li se părea imposibilă. Vi se pare neverosimil, nu? Citiţi interviul, alegeţi oricare dintre romanele sale şi vorbim după aceea....
Întotdeauna a existat un SF cu miză modestă și presupun că și de acum înainte se va mai scrie așa ceva. Mai corect ar fi totuși să spun: a existat și un asemenea SF, fiindcă nu la el se reduce tot efortul genului. Odinioară s-a crezut că e destul să prinzi din zbor o idee cu aspect cvasi-anticipator și s-o pui în pagină, fie ca proiect povestit lejer, fie dezvoltat de niște personaje oarecare. Cunosc povestiri unde câinilor li se implantează organe fonatoare care să-i facă să poată vorbi omenește, electricitatea din atmosferă este captată ca energie ieftină pentru uz gospodăresc, prin spațiul cosmic circulă trenuri interplanetare, iar asteroizii cu diverse resurse minerale valoroase sunt captați prin câmpuri energetice și așezați cuminte pe Pământ.
Spaţiul livresc al unui anticariat vechi din Barcelona, un castel-închisoare pe culmile Montjuicului şi un loc incert şi plin de legende al Cimitirului Cărţilor Uitate adună în romanul Prizonierul cerului o sumă de poveşti care se identifică mai mult cu locurile în care se nasc decât cu oamenii care le poartă.
Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.