Dacă ție nu-ți pasă de război, războiului îi pasă de tine. (Lev Troțki) Violoncelistul stă la fereastra apartamentului său de la etajul doi și privește o coadă la pâine din orașul Sarajevo. Coada e formată din oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți, unii sunt vecini de-ai săi, alții chiar prieteni. Violoncelistul cântă Adagio-ul în Sol Minor al lui Albinoni încercând să readucă puțină speranță într-un oraș căzut pradă mortierelor și gloanțelor.
E unul dintre cele mai bune titluri de carte românească din ultima vreme: Internaţionala mea. Sintagma acoperă perfect ce se ştie şi cum se prezintă Ion Ianoşi, profesor de filozofie cunoscut, asumat de stînga, mereu dornic de argumentaţie atunci cînd aude anticomunişti isterici înjurînd fără rost la răposatul Marx. Memoriile lui Ianoşi, de peste 800 de pagini, pot speria dar eu spun că avem mai multe categorii de cititori care ar putea fi interesaţi:
Scriu ca să povestesc. Asta am încercat întotdeauna. Și sînt avantajat față de povestitorii tradiționali, care trebuiau să își facă meseria în public și spontan. Eu pot să îmi elaborez poveștile în liniștea și la adăpostul biroului și apoi să le prezint, frumos rotunjite și lustruite, celui ce le citește. Nu scriu doar ca să povestesc. Orice poveste trebuie să însemne mai mult decît narațiunea propriu-zisă, să ascundă în spatele ei niște rosturi și taine. Să fie plăcerea cititorului să le descopere – dar să-i rămînă plăcerea poveștii chiar dacă nu le descoperă. Să poată fi citită la mai multe nivele, de oameni diferiți, cu gusturi diferite.
Cu ceva timp în urmă vă povesteam despre plăcerea cu care l-am descoperit pe Jeffery Deaver și vă recomandam primul roman din seria Lincoln Rhyme, Colecționarul de oase. Am citit de curând al doilea roman din respectiva serie, Dansând cu moartea, care mi-a întărit părerea bună pe care mi-o făcusem despre autor.
Începînd cu 18 septembrie, noua carte a lui Salman Rushdie, Joseph Anton. Memorii, se va găsi în librăriile din întreaga lume. Ediţia în limba română va apărea în colecţia Biblioteca Polirom – traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun.
Psihologii distorsionate, familii dezbinate, case părăsite în care doar obiectele fotografiate mai păstrează urmele eşecului social, culpe din adolescenţă şi iubiri ilegale adună destinele risipite din romanul lui Paul Auster, Sunset Park. Toate personajele se regăsesc într-un fel sau altul în imaginea din final a cărţii, cea a soldatului întors de pe front fără mâini incapabil de a duce o existenţă firească în lipsa unui ajutor.
Urâţii este prima carte a unei trilogii care face parte din literatura distopică. Dar la fel de bine ar putea fi un articol mai vast dintr-un ziar al vremurilor noastre. Pentru că tratează un subiect actual şi cât se poate de real. Frumuseţea perfectă versus urâţenia normalităţii. Societatea s-a defectat în urmă cu câteva zeci de ani, când a hotărât că numai femeile slabe, cu chip de înger drogat şi picioare străvezii sunt cele frumoase, singurele care merită atenţie, reginele lumii lor şi ale lumilor altora. Numai frumoşii au şanse la ce este mai bun, aparenţele contează într-o majoritate covârşitoare, dinlăuntrul nu mai contează, frumos sau urât, numai partea din afară, îngrijită, educată, cultivată cu grijă. Este primul impact pe care îl ai cu o persoană, ar fi bine să fie agreabil, nu e aşa? Urâtul trebuie înlăturat, ascuns, corectat.
„S-ar putea s-o țin așa la nesfârșit. Să nu știi că ceva e al tău, decât după ce te-ai descotorosit de el - Holly Golightly. Despre acest roman micuț, Mic dejun la Tiffany, s-a scris mult, s-a făcut și un film celebru cu Audrey Hepburn. Norman Mailer (de două ori laureat cu premiul Pulitzer) considera că Truman Capote a fost „cel mai perfect scriitor al generației sale, referindu-se la stilul prozei acestui roman. Chiar Truman Capote, mărturisind că a avut două cariere ca scriitor, susținea că Mic dejun la Tiffany a fost un moment de cotitură, romanul fiind începutul celei de a doua cariere. Și credea acest lucru pentru că scriindu-l, s-a apropiat cel mai mult de ceea ce el vroia să facă și unde vroia să ajungă.
Între 3 şi 8 septembrie 2012, pe esplanada Bibliotecii Naţionale a României din vecinatatea bulevardului Unirii, vor răsuna, după lăsarea serii, acorduri de Bach, Vivaldi, Scarlatti sau Händel, în cadrul primei ediţii a festivalului Nocturne Baroce. Timp de 6 zile, artiştii părăsesc sălile de concerte şi vin să cânte pe malul Dâmboviţei, însufleţind primele nopţi de toamnă cu adieri de muzică, literatură şi cultură barocă. O ofertă de nerefuzat pentru ultima săptămână de vacanţă, cu atât mai mult cu cât concertele sunt gratuite, iar muzica barocă dă neuronilor, aşa cum remarca profesorul Ioan Bradu Iamandescu, autorul primelor studii de muzicoterapie din România, „un ritm specific geniilor.
Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară. Premiul i-a determinat pe mulți să îi citească proza și așa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzații, nu emite maxime prețioase despre viață, nuvelele sale nu sunt amuzante, forțat inteligente sau pretențioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin școală. Dar! Toată scriitura asta simplă ți se insinuează în minte, îți intră în oase, îți provoacă furnicături și te trezești lăcrimând sau zâmbind în timp ce citești. Nu e minunat să poți dirija o simfonie de senzații și emoții cu doar o înșiruire de cuvinte?
Prima remarcă pe care o fac înainte de a scrie orice altceva despre această carte: acesta este cel mai ironic titlu pe care l-a avut vreodată vreun volum citit de mine, ba aş îndrăzni să spun că şi dintre cele necitite.
În Encyclopédie de l’utopie, des voyages extraordinaires et de la science fiction de Pierre Versins există o fișă intitulată „Trout, Kilgore, unde „persoana cu acest nume este dată drept scriitor american, născut „probabil în 1902, autor a nu mai puțin de 65 de romane SF, cu o bibliografie recompusă din informațiile oferite de Kurt Vonnegut Jr. în propriile sale romane. Încă ezit între ipoteza că ilustrul enciclopedist va fi redactat informațiile din acest scurt articol ca pe o glumă (comentariile amuzate nu lipsesc nici din materialele dedicate unor autori veritabili sau unor sinteze tematice cât se poate de serioase) și perspectiva ca Versins să fi mușcat o momeală extrem de tentantă, luând personajul drept adevărat. Adevărat ca om și autor, vreau să spun, fiindcă el e întru totul verosimil ca personaj.