Casa îngerilor este romanul scris de Pascal Bruckner după o pauză de șapte ani. Un roman despre decadența pariziană și aventurile unui cavaler modern al tristei figuri, Antonin Dampierre, în încercarea sa naivă de a scăpa de cerșetorii care invadează orașul. O carte despre singurătate, idealuri stupide, eroziune socială, ascensiune și decădere.
Un interviu în exclusivitate cu Pascal Bruckner, despre Paris, cerșetori, caritate, țigani, lectură și literatură.
În urmă cu 25 de ani ați scris Paria, un roman despre săracii Indiei și despre mizeria socială a unei națiuni cu o istorie impresionantă. Casa îngerilor este dedicat mizeriei societății occidentale. De ce ați reluat, într-o formă schimbată, aceeași temă? 
O temă literară poate fi reluată și după 25 de ani. Mizeria înfiorătoare pe care am văzut-o în India se pare că a ajuns și în Europa de Vest, chiar dacă nu are încă aceleași dimensiuni. Romanul meu nu este o anchetă asupra sărăciei, ci pune problema manierei în care noi reacționăm la sărăcie. E un thriller de bitum, nimic altceva.
Romanul începe cu provestea grotescă a întâlnirii dintre personajul principal Antonin Dampierre și o bătrână care moare în somn lângă el. E adevărat că această parte este inspirată dintr-un incident trăit de dumneavoastră?
Da, e adevărat că am avut un incident aproape asemănător într-o cabană din Austria, dar l-am romanțat foarte mult pentru a-l transforma în prim capitol de roman. În plus, nici o bătrână nu a venit să doarmă cu mine…
Parisul este unul dintre personajele centrale ale romanului, dar nu ca oraș al luminilor, ci ca metropolă căzută, decadentă, purulentă. Din cauza crizei economice sau a invaziei de imigranți?
Un roman este o poveste care nu pretinde că reprezintă toate realitățile. Parisul este cu adevărat personaj principal al romanului, nu acel oraș al luminilor, ci Parisul Curții Miracolelor, al decăzuților. Acest Paris a existat dintotdeauna, dar acum a reapărut mai puternic din cauza crizei. Poate că acesta este mai degrabă viitorul Europei de Sud, căreia îi aparțin Franța și România, decât al Europei de Nord. Parisul însuși este romanul pe care am vrut să-l scriu, un roman complex cu minunății și decadență.
Cerșetoria este reversul fatal al unei societăți contemporane preocupate de curățenie, ecologie, siguranță?
Cerșetorul este acela în care s-ar putea transforma oricare dintre noi, după ce din nefericire și-ar pierde reperele, locul de muncă etc. De aici și atitudinea noastră față de cerșetori, care trece de la ură la compasiune. Marea temere a Franței contemporane este declasarea socială, căderea în mizeria pe care credeam că am exorcizat-o după 1945. Prosperitatea este un filtru fragil care poate dispărea într-o clipă, iată ce trebuie să înțelegem.
Antonin Dampierre, un agent imobiliar obsedat de curățenie, își propune un plan de epurare socială. E un justițiar sau doar un amator?
Antonin Dampierre nu e la înălțimea ambițiilor sale de asasin în serie. Trece de la ură la o anumită formă de milă față de cei pe care ar vrea să-i elimine. E un justițiar amator care are dificultăți în a trece la acțiune împotriva celor pe care vrea să-i omoare din motive ideologice.
Cred că una dintre ideile cărții este aceea că teoria darwinistă a selecției speciilor e desuetă, căci declasații proliferează.
Nu cunosc prea bine teoria lui Darwin asupra selecției speciilor. Dar cerșetorii au proliferat dintotdeauna în perioadele accentuat paupere.
Un act de cerșetorie presupune o cerere și o donație. Cine și ce câștigă mai mult: cerșetorul sau donatorul?
Să dai bani cerșetorilor înseamnă să-ți alini conștiința vinovată și să alungi ghinionul. Dar pomana nu ajunge pentru a-l scoate pe vagabond din starea lui. A te limita la împărțirea de mărunțiș înseamnă să ai doi perdanți. Din clipa în care un tânăr s-a așezat pe trotuar și a întins mâna, el a renunțat să mai lupte.
Putem considera că cerșetoria e consacrată de preceptul biblic „cere și ți se va da“? E creștinește să cerșești?
Treptele bisericilor au fost dintotdeauna pline cu cerșetori, cel puțin din perioada Evului Mediu încoace. Acesta este creștinismul, ne obligă să îi ajutăm pe săraci și nevoiași. De fapt, acesta este mesajul celor trei religii monoteiste: creștinismul, iudaismul și islamismul.
Care e mai puternic, cel care își acceptă decăderea ori cel care încearcă să-i scape prin sinucidere, în loc să ajungă cerșetor?
Ne putem scufunda în sărăcie, dar putem găsi o cale să ieșim. Sinuciderea este radicală, are loc o singură dată.
În roman faceți o hartă a vagabonzilor parizieni: șomeri, ratați, țigani. Ultimii vi se par proactivi, inventivi. Mulți dintre ei sunt cetățeni români. Cum îi văd parizienii?
Romii nu sunt prea bine văzuți de parizieni, mai ales când se stabilesc în mahalalele de la periferie și se dedau la furturi și găinării de tot felul. E o chestiune arzătoare care trebuie reglată cu guvernul român. Dar eu le admir ingeniozitatea, capacitatea de supraviețuire. Recent a fost demontată o rețea de hoațe de buzunare, condusă de un bosniac. Le vedeam în fiecare zi la metrou. În 2013 am impresia că trăiesc în atmosfera dickensiană din Oliver Twist.
Credeți că metoda olandeză de selectare a celor care vor să se îndrepte (plasarea într-o cameră care se umple progresiv cu apă) ar putea funcționa azi?
Metodele clasice de coerciție față de vagabonzi și de nevoiași ar fi contrare drepturilor omului astăzi. Trebuie să găsim soluții de reintegrare, nu coercitive.
Care sunt definițiile actului caritabil?
Caritatea vine în ajutorul sărmanilor, ține de reflex, de milă, de refuzul de a vedea murind lângă tine o ființă umană. Nu înlocuiește justiția care îi lasă pe săraci să găsească singuri metode de a ieși la liman. Cei defavorizați trebuie să caute soluții de îmbunătățire a vieții lor. Cred că la un moment dar acțiunea politică trebuie să înlocuiască actul caritabil.
Lăsați să se înțeleagă că lectura și cărțile au devenit desuete. Asistăm la dispariția lecturii și la diminuarea importanței cărții?
Sper că lectura va rămâne un mod favorit de petrecere a timpului liber în Europa. În cel mai rău caz am putea constata că toată lumea scrie, dar nimeni nu mai are timp să citească. Moartea cărții ar însemna moartea unui anumit tip de civilizație. Copii, adulți vor trăi doar prin intermediul ecranelor.
V-ați gândit că romanul ar putea declanșa acțiuni contra vagabonzilor? S-a întâmplat oarecum la fel cu Paria.
Există deja în subteranele Parisului asasinate și reglări de conturi despre care poliția nu vorbește. Sunt non-cetățeni de a căror dispariție nu-i pasă nimănui. Nu cred că romanul meu ar putea avea un astfel de efect și nici nu-mi doresc. Vreau să rămână ficțiune.