Trilogia Corso (colecția Proză, ed. Cartea Românească) este o incursiune fabuloasă în peste o jumătate de secol de istorie a Timişoarei, de la anii de început ai dictaturii comuniste pînă la dezlănţuirea tarantelei întemeierii capitalismului din deceniul nouă, prin invazia micilor întreprinzători italieni.
Cel dintîi roman, Operaţiunea Aubade, care poartă numele de cod al unor servicii secrete descrise în manieră fantasy, este un music-hall epic cu paranormali şi securişti. Al doilea, Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele, prezintă tentativa unor rockeri liceeni de trecere frauduloasă a frontierei pentru a ajunge la mormintele idolilor lor – Janis Joplin şi Jimi Hendrix. Ultima carte a trilogiei, Minunatele afaceri ale capitalistului Ilie Şfeic, este o frescă, în maniera lui Hašek, a lumii noi postdecembriste şi urmăreşte aventurile capitaliste (eşuate prin faliment) ale personajului central – un dublu al autorului cărţii trăind aventurile unui ageamiu rătăcit în Lumea Nouă a patronilor de toate felurile, ilegalităţile şi gusturile.
Toate cele trei romane ale lui Daniel Vighi ilustrează formula magică unitate în diversitate, asigurînd în felul acesta o lectură polifonică, alături de o călătorie ameţitoare în timp şi spaţiu.
La Daniel Vighi descoperi cu uşurinţă acea pornire împotriva textului, care nu mai este joc estetic provenind din saturaţia estetică, ci repulsie morală, chiar ură – şi care nu mai răsfrînge inconfortul metafizic sau jena existenţială, ci numai oroarea de real şi realitate. (Ion Negoiţescu)
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
Podoabe, şi pălării, şi poncho, şi păr lung, şi mărgele – Cartea a II-a
– Cum putem ajunge acolo, îl întreabă direct J.H., ca unul care le poate stârni minimul respect necesar să pună asemenea chestiune.
– Unde vrei să ajungi, întreabă Benda, şi se holbează mirat la ei. Dacă n-ar şti că mai întotdeauna e aşa, dacă n-ar pricepe că e cam „năveşti la minte”, vorba lui J.J., ar cădea în cea mai neagră disperare, nu se poate obţine nimic de la golanii ăştia de pe strada Glad din Prinţul Turcesc referitor la minunata soluţie A, şi-ar putea spune dacă ar crede cu adevărat în mirarea lui tâmpă. Numai că nu e deloc aşa. Sepi intervine şi spune ceva cu juma’ de gură, asta e partea cea mai neplăcută în ce-l priveşte, spune jumătăţi de vorbe, frânturi de fraze pe care nu le dezvoltă, aşa încât sensul lor nu se încheagă mulţumitor. Drumul spre Artie e întortocheat, cum vrei să ajungi acolo când băieţii verifică totul, află totul, nici nu ştii pe cine au prin preajma ta, e mare nevoie de păstrarea secretă a drumului, oricând pot afla şi se duce dracului Soluţia A. Ajung în parcul din faţa Azilului de bătrâni şi se aşază pe o bancă de lângă un bolovan din beton armat, fost cândva fundaţie pentru un stâlp de înaltă tensiune: nu departe este huţuluşul şi covorul de coji de seminţe dimprejurul lui. Clement Ader este parola, aţi înţeles, îi întreabă Benda, şi se uită la ei cu faţa lui nătângă, şi pare că nu pricepe nimic. „aţi înţeles?”, repetă întrebarea. „Îhî”, zice Grasa şi îşi apucă instinctiv radiocasetofonul ca şi cum l-ar apăra de o primejdie iminentă.
– Ca să ajungem la Artie e nevoie de străbătut un drum cam întortocheat.
– Pe unde se întortochează?
– Ajunge te miri unde, e aşa ceva de felul unde dai şi unde crapă, trecem pe lângă sinagoga sefardă de pe Ion Creangă.
– Ce e aia sefardă?
– Nu ştiu.
– Da’ ce să spun io, nu pricep nici ce e cu sinagoga; ce-i asta?
– Păi, e biserica evreilor.
– A lui Dinu Picoteală, cum ar veni, ai lui sunt evrei şi se pregătesc să o întindă spre ţara lor.
– Ştiu asta, mi-a spus Dinu. Bun, şi ce facem, cum ajungem la Artie, am înţeles că trecem pe lângă sinagoga aia sefardă şi de acolo e drumul. Benda îi priveşte cu dispreţ, stau pe banca de lângă bolovanul din beton armat, nu departe de Azilul de bătrâni din Prinţul Turcesc şi Benda îi priveşte cam cu dispreţ. E greu de ajuns acolo, darmite să pui în aplicare Soluţia A. În tot cazul parola pentru aşa ceva este Clement Ader, asta e clar, de-acum n-au altceva de făcut decât să se pregătească de drum, să-şi ia bagaje, să se înarmeze cu busole, cu hărţi, cu tot ce e nevoie.
Bine, am înţeles, replică ursuz J.H., aşa cum îi stă bine unui băiat matur care boxează la fabrica de încasat pumni de la Clubul UMT. E ursuz şi nu întreabă foarte multe, dacă vreţi să spuneţi câte ceva, atunci ciripiţi, dacă nu, oricum ne pierdem vremea, pare să spună, în vreme ce îşi întinde picioarele încălţate cu saboţi din lemn pe marginile bolovanului din ciment din apropierea băncii. De când a plecat tătikuţu Neiss pe undeva prin Dobrogea, la fermele din podgorii, pe post de tâmplar detaşat în interes de serviciu, de atunci părul lui J.H. a crescut foarte ca lumea. E mişto! S-a lungit în inele peste pavilionul urechilor, le-a acoperit cu totul, nu se mai văd, şi cârlionţii alunecă peste lobii urechii, se duc înspre o prăvălire domoală spre umeri şi toţi se uită la el cu invidie, Pol pare de-a dreptul umilit. Îi zice cu urme de amărăciune umilă: „creşte pleata J.H.?”. Şi el îl priveşte ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, ca şi când povestea asta cu pleata în creştere ar fi mai nimic, cu toate că ştiu prea bine cu toţii că nu e aşa, că se joacă ipocrit cu visele lor, cu admiraţia lor, cu dorinţele de a fi şi ei asemenea lui, deşi lor, tocmai lor care iubesc aşa de mult lumea lui Jimi Hendrix şi Janis Joplin nu li se permite aşa ceva. Explicaţia e simplu de găsit şi au dat de ea cu toată tristeţea care le-a năvălit din asta: sunt mai puţin liberi, ăsta e adevărul gol-goluţ al existenţei lor conformiste, călcată în picioare de familie, de părinţi obtuzi, care în loc să fie detaşaţi la dracu-n praznic, la fel ca tătikuţu, sunt în funcţii prin ministere, ba chiar pe la comenduirea miliţiei, a structurilor de prin securitatea statului, strâns legaţi prin prietenii şi rubedenii cu nomenclatorul de partid. Feciorii de bani-gata ai mai marilor lumii pe care ar părăsi-o chiar mâine de li s-ar ivi ocazia, şi cu toate astea nu o fac, nu se întâmplă aşa ceva, doar acest boxer posac şi surioara lui sunt cu adevărat liberi, ei, ceilalţi, se iluzionează cu tot cu ţoalele lor scumpe, cu tot cu butoanele nichelate ale radiocasetofonului proaspăt trimis din State. Asta e problema, e dureros, dar n-ai ce face, asculţi cum se vaietă de mişto Janis în cântarea în care vorbeşte despre Mercedes Benz şi despre televizorul – tivi-ul, vorba ei – color. Şi nu le vrea, îşi doreşte doar „sumna ei cu mărgele”, vorba tatălui lui Pol.
Daniel Vighi (născut pe 9 octombrie 1956) este prozator din generaţia literară a anilor ’80, eseist şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea de Vest din Timişoara. Dintre volumele de proză scurtă publicate amintim: Povestiri cu strada depozitului (1985), Valahia de mucava (1996), Apocalipsa 9 (1999), Cometa Hale-Bopp (2007), Comisia de împăciuire (2009), Istoria din cutia de pantofi (2013). Lor li se adaugă romanele Însemnare despre anii din urmă (1989), Decembrie, ora 10 (1997), Insula de vară (1999), Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (2004), precum şi volumele de eseuri Tentaţia Orientului (1998), Sorin Titel. Monografie (2000), Onoarea şi onorariul (2007), Graffiti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ (2014). Are colaborări permanente cu revistele Vatra, Dilema Veche, Observator cultural, 22, Orizont, Familia ş.a. Este laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.