Ne place politica deşi nu recunoaştem. Două televiziuni de ştiri din România strâng zilnic milioane de telespectatori în faţa ecranului. Dacă tot ne place aşa de mult, poate ar fi cazul să ne şi profesionalizăm puţin pasiunea asta: m-am gândit să vă recomand cartea lui Daniel Barbu, Indistincţia. O cronică a sfârşitului politicii româneşti. Să faci politică nu înseamnă (doar) să urli mai tare. Uneori chiar e o chestie complicată, interesantă, cu interpretări surprinzătoare, derapaje grave pe care nu le observa mai nimeni – asta e politica aşa cum e ea văzută de Daniel Barbu.
Intelectual strălucit, autor al unor cărţi-brici despre ultimii 20 de ani (Politica pentru barbari, Republica absentă), furnizor de radiografii curajoase, care i-au adus nenumăraţi duşmani intelectuali sau politici, Daniel Barbu ar trebui să fie lectură obligatorie pentru toţi amatorii de politică activă.
Indistincţia are o teză foarte simplă care reuneşte articole şi opinii din ultimii şase ani: în România s-a terminat politica, gata, nu mai avem. Momentul de graţie a fost 2007. Până atunci aveam un scop, nu cine ştie ce vis politic, dar era totuşi ceva: să intrăm în UE. Barbu aminteşte o observaţie teribilă a lui Habermas despre căderea comunismului din Est: au fost revoluţii fără un scop politic, nu au avut un vis despre viitor, au fost complet lipsite de idei novatoare. România nu face excepţie. Visul nostru politic a fost atât de mic încât s-a îndeplinit: am intrat în NATO şi în UE. După aceea n-am mai fost capabili să emitem nimic serios. De aici vine “indistincţia”: noi nu mai lucrăm pentru nimic, doar ne târâm politic de pe o zi pe alta.
De ce oare nu s-a dat la la proba de română de la BAC următorul fragment de comentat: „Semn al maturităţii lor democratice şi triumfului aproape general al unui liberalism elementar şi aproape instinctiv, românii nu fac politică decît cu stomacul plin”. În numai o frază sunt deconstruite cu ironie câteva mituri. Românii nu sunt sătui de politică, ci cred că înţeleg politica doar sătui. Apoi, când toată floarea intelectuală ne povesteşte cât de infectaţi suntem încă de comunism, Barbu ne spune calm că păcatul nostru politic în acest moment este tocmai un liberalism de peşteră, fiecare pentru el, cine nu rezistă trebuie să moară, şi alte sloganuri din filme americane de serie B şi C.
Găsiţi în Indistincţia şi o foarte bună critică a populismului. Jurnaliştii şi politicienii fac instinctiv o alianţă cu poporul cel cinstit împotriva corupţilor. Barbu chiar scrie ironic la un moment dat că, dacă ar fi să te iei după tonul de vajnici luptători anti-corupţie ai zice că spiritul pur, onest şi european al poporului român este de fapt corupt de diverşi tipi din elita economico-politică. Corupţia este o temă importantă, dar n-ar trebui să devină o obsesie. Pentru că obsesia nu a rezolvat nimic, nu a dus decît la dosare inconsistente redactate de procurori cu misiune ambiguă, politico-justiţiară.
Cărţile lui Daniel Barbu sînt un bun punct de plecare pentru cine vrea să facă şi să consume politică cu adevărat. Se apropie alegerile, aşa că începeţi antrenamentul cu nişte comentarii cu adevărat bune.