Mă dor strămoșii, această carte mică – are doar 182 de pagini – mi s-a părut inițial lejeră și fără importanță și deși am răsfoit-o, nu foarte entuziasmată, am părăsit-o. Ulterior, mi-am zis să mă uit mai atent la ea. Știam ce este psihogenealogia, știam și că a fost fondată în anii 1970 de către Anne Ancelin Schutzenberger, mai știm că la noi la institut cineva a adus un articol despre această teorie. Să-i spun teorie, deși mai degrabă seamănă cu un punct de vedere teoretic având oarece consecințe aplicative, cu o nișă care atrage un anume public, uneori considerată o sectă și nicidecum o ramură științifică a psihologiei.
Dar, mi-am spus, este bine ca oamenii să știe de ea, să poată aprecia dacă-i conferă soliditate științifică sau dacă o iau ca un exercițiu al minții, apropiat de ghicitul în cafea sau alt 
comportament bazat pe speculație. Deci, cine e curios să vadă cum se nasc curentele în psihologie, cum se dezvoltă infrastructura psihoterapiei, cum unii cred că mergând la psihogenealog au căzut pe mâna șarlatanilor, iar alții s-au excitat, fericiți că-și tolerează aproape duios destinul nefericit – că doar familia este de vină, nu ei -, își caută ascendenții, adică strămoșii, le cotrobăie, cât se mai poate, viețile, își decriptează prenumele și visează la trecutul acestora, poate citi ușor această carte.
Ideea ei de bază este simplă: evenimentele, traumatismele, secretele, „ne-spusul“, conflictele trăite de, așa cum spunea o femeie de la noi, la țară, „de șirul meu de morți“, determină destinul unui individ. Și, pentru a face analiza transgenerațională, psihoterapeutul apelează la psihanaliză, psihologie, la harul psihoterapeutic de care este capabil. Viața unui individ conține, deci, repetiții ale evenimentelor trăite de strămoși, adică morți violente, violuri, separări de frați, frustrări profunde, chinuri și boli.
Ar mai trebui spus că asistăm astăzi la un interes crescut față de istoria familiei, chiar dacă familia se erodează și cam dispare ca instituție. Cine n-a dat întâmplător la canalul Zone Reality peste emisiunea Who do you think you are?, în care cineva pornește să cutreiere geografii nebănuite pentru a-și căuta strămoșii și a afla ce se mai poate, din registre la primării, din memoria unor rubedenii de care habar n-aveau, din viața lor?
Unii sunt prudenți și critică această abordare, alții intră în joc și caută semnificația prenumelor lor, lucru care-i face să accepte ceea ce susțin psihogenealogii. Cu uimire am văzut că unii s-au specializat în “nișă de nișă“, și-i apropie pe cei care le solicită consultații de destinul unor rude foarte îndepărtate. Dacă veți căuta, veți afla că Baudouin Labrique, care s-a afirmat în acest domeniu, a aflat că prenumele lui se datorează unui secret de familie: bunicul său patern a fugit din România în 1927, lăsând-și de izbeliște, în mare sărăcie, nevasta și trei copii mici, devenind oaia neagră a familiei. Poți afla că numele Filip, care înseamnă iubitor de cai, a fost dat pentru motivul că cineva din familie a murit într-un accident, iar numele este folosit ca replică inconștientă a acestei nenorociri. Poate că cineva citind această carte ajunge la concluzia că prenumele este purtător de unde negative și tot așa putem gândi că ajungem ușor la un „mental OTV-ist“ sau la Codul lui Oreste. În fond mintea nu are frontiere și fiecare este atras sau nu de o anume abordare, viziune.
Nu mai vreau să scriu nimic despre psihogenealogie, această rudă exotică a psihologiei aplicate, vreau doar să amintesc că ea există și chiar și acest lucru este interesant. Și mă mai gândesc la scriitorul Julian Barnes, care-mi place atât de mult și care neglijează complet aceste gânduri despre familie și se îndreaptă cu un atașament de neînduplecat asupra rudelor lui de ne-sânge, cei care nu au nimic cu el din perspectivă biologică, dar care l-au modelat ca individ, i-au format mintea, preferințele, valorile, gusturile, spaimele etc.