Dacă tot ne străduim, la început de an, să facem planuri fanteziste şi liste cu lucruri imposibil de respectat – gen „să învăţ chineza până la Paşte“, „să mă duc la sală de trei ori pe săptămână“ ori „să citesc toate cărţile la modă“ –, de ce n-am încerca să privim puţin peste umăr, la lucrurile bune pe lângă care am trecut în grabă sau pe care le-am tot amânat? La cărţile care merită citite şi recitite peste ani, nu pentru că ne schimbă viaţa, ci pentru că ne învaţă cum să o stăpânim…
Eu am apucat să fac asta la început de decembrie, când, după o discuţie cu scriitorul Paul Bailey – veţi citi interviul cu el în zilele următoare – am recitit Beryl Bainbridge. Bailey lucrează la o biografie a scriitoarei (se va numi According to Beryl şi va apărea anul acesta, probabil) care nu a apucat să câştige niciodată Premiul Booker, deşi a fost de cinci ori la un pas de el. Aşa că am luat cu mine Domnişorul Georgie şi Fiecare pentru sine în vacanţa de Crăciun.
Sunt două titluri care ar trebui să fie material de studiu pentru cursurile de scriere creativă. Structuri clare, capitole bine conturate, personaje pe care aproape că le vezi în faţa ochilor, umor englezesc, intrigă simplă, dar care conduce către finaluri neaşteptate. Spun finaluri, pentru că fiecare dintre cărţile semnate de Dame Beryl Bainbridge se poate sfârşi în mai multe feluri. Provocarea finalului cred că este una dintre mărcile scriitoriceşti ale lui Bainbridge.
Domnişorul Georgie este de fapt o plimbare între oglinzi paralele ce reflectă diferit aceeaşi imagine. Personajul 
central nu e Georgie, ci amprenta pe care o lasă personalitatea lui asupra celorlalţi, de la membrii familiei la servitori şi oamenii întâlniţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin fericite. Când domnişorul Georgie – George Hardy, chirurg şi fotograf – părăseşte sordidul Liverpool victorian pentru exoticul Bosfor, oferindu-şi serviciile în timpul războiului din Crimeea, este urmat de toţi cei pe care i-a fermecat: Myrtle, sora adoptivă care îl adoră, desuetul geolog Potter şi asistentul-fotograf-circar Pompey Jones, cu care împarte o istorie sexuală incertă. Fiecare dintre ei reprezintă o voce prin care transpare atât relaţia cu Georgie, dar şi atmosfera epocii. Poate că n-o să fiţi mega impresionaţi de acţiunea romanului – e una chiar banală –, pentru că aici contează mai mult structura şi vocile narative.
Fiecare pentru sine e o improvizaţie romanescă a ceea ce s-ar fi petrecut la bordul vasului Titanic în călătoria sa fatidică din aprilie 1912. Cel mai opulent vas al epocii adună virtuţi şi păcate, frumuseţe şi superficialitate, înţelepciune şi viclenie în câteva personaje care devin emblematice pentru începutul de secol XX. Reportajul de la bord este o broderie elegantă în care se îmbină poveştile personajelor cu informaţii politico-sociale din Anglia şi America, dar şi cu detalii tehnice despre starea navei, indicii preţioase ale dezastrului ce va urma. Personajul principal, Morgan, nepotul bogătaşului J. Pierpont Morgan, este doar reflexia celorlalte istorii personale de la bordul Titanicului. Temerile şi zbaterile sale, îndoielile şi traumele trectutului său nu sunt decât artificii menite a scoate la iveală o frescă socială complexă.
Rigoarea cu care sunt construite aceste două romane contrastează puternic cu stilul personal al autoarei: o nonconformistă, o boemă, o mondenă care n-a ratat nici una dintre petrecerile londoneze de marcă din anii 60 până în 2010, anul morţii sale. Poate că imaginea cea mai puternică a lui Beryl Bainbridge rămâne cea cu ţigara în mâna stângă şi paharul de vin roşu în mâna dreaptă, discutând cu pasiune despre cine ştie ce subiect lumesc.
A locuit într-o casă-muzeu din Camden Town, plină de animale împăiate şi obiecte de colecţie din perioada victoriană. Avea chiar şi o gaură de glonţ în plafon, provocată de soacra furioasă, care venise s-o omoare…dar a ratat. N-a citit niciodată ficţiune modernă, ci doar „de la Graham Greene înapoi“, după cum a declarat într-un interviu pentru Guardian. Iar cărţile sale sunt inspirate din realitate, cea personală (multe dintre rude au devenit personajele romanelor sale) sau cea istorică, după cum o dovedesc şi aceste două volume. A mărturisit la un moment dat că s-a apucat serios de scris romane ca să-şi combată depresia de mamă singură, cu doi copii. După primele zece cărţi s-a declarat vindecată şi aşa a găsit celălalt filon de inspraţie, istoria.
Imagine: papelenblanco.com