Aș vrea să te anunț că, de când am ajuns la pagina 104 din romanul tău Să nu mă părăsești, ești prietenul meu. Și să nu crezi că sunt vreo obsedată. M-am împrietenit, de-a lungul timpului, cu foarte puțini scriitori: cu Javier Cercas (instantaneu), cu James Joyce (greu, dar pe viață), cu Nikos Kazantzakis (din disperare), cu Italo Calvino (prea târziu), cu Emily Dickinson (inutil). Deși îi admir, nu-i pot considera prieteni pe anumiți indivizi ca Fiodor Dostoievski, Marcel Proust, T.S. Eliot sau Jonathan Franzen. Încă mai am de făcut săpături înainte să le pot trimite acest gen de scrisoare. Deși în ultima vreme, din motive obiective, mi-e clar că ar trebui să mă grăbesc.
Pe scurt, Kazuo darling, de ce vreau să mă împrietenesc cu tine – mai exact, de ce vreau abia acum, la a patra carte citită, și n-am mirosit încă de la Rămășițele zilei, sau măcar de la Pe când eram orfani, că între noi ar putea fi mai mult decât o simplă lectură cultivată, de o tristețe inteligentă. Uite cum stă treaba. În Rămășițele zilei, ai dat o lume și un limbaj perfect aderente – și de o artificialitate sfâșietoare. Auzeam respirația autorului care forja o limbă de adopție – șlefuind-o ca un fanatic, dar distanțându-se de ea cu frustrarea orfanului. Pe de altă parte, îl aveam pe bietul Stevens, celălalt orfan. Valetul suprem – dispus să-și șteargă identitatea conform codului de comportament al breslei. Un aspirant la neutralitatea radicală, la funcționarea ireproșabilă într-un sistem salvator, la o viață epurată de emoție, la autocontrol total. Cineva dispus să dea o viață obișnuită, cu doza ei de ratare, de succes, de neprevăzut, pe un set complet de reacții prescrise și relații politic reglementate. După mine, Rămășițele zilei este mai mult tragedie japoneză medievală scrisă de un occidental, decât orice altceva. Mi s-a părut un roman grandios, dar – iartă-mi sinceritatea -, la momentul respectiv, mi-a tăiat tot cheful să fiu prietena ta. Stăpâneai prea multe metode de a-ți dezumaniza personajele – și reușeai prea bine. M-a înspăimântat faptul că nu ți-a tremurat mâna nici măcar o dată.
Să nu mă părăsești are multe în comun cu Rămășițele zilei, doar că demersul tău este în sens contrar. În loc să dezumanizezi la perfecție personajele, limbajul, lumea, aici umanizezi firesc o serie de personaje non-umane. Înainte să citesc romanul, mi-a fost recomandat ca fiind ,,despre clone“. Aș vrea să-ți spun direct că niciunul dintre cei care au emis judecata asta nu mai e printre noi. Le-am dat o ultimă șansă să argumenteze – fiecăruia dintre ei, ți-o jur -, dar, fie de emoție, fie din neștiință, niciunul n-a putut să îngaime ceva. Poate sunt eu cam exigentă, dar în acele momente nu părea să le mai pese de opiniile lor literare. Iresponsabili! Ce anume să fie ,,despre clone“ într-un roman în care trei ființe copilăresc împreună, se îndrăgostesc, descoperă sexualitatea, cresc, își fac datoria față de societate și se sprijină reciproc, într-o prietenie care durează – deloc patetic și absolut firesc – până la moarte? OK, întâmplător sau nu, Ruth, Katie și Tommy sunt clone. Dar a spune că Să nu mă părăsești e un roman despre clone e ca și cum ai spune că Rămășițele zilei e un roman despre valeți. Ruth, Katie și Tommy puteau fi la fel de bine pisici, roboți sau gargui – fiecare categorie ar fi adus niște detalii specifice, dar esența ar fi fost aceeași.
E un roman despre prietenie, cu iedera ei erotică amenințând mereu s-o sufoce, cu frustrări până la lacrimi, cu furii devastatoare, cu împăcări epocale, cu lungi conversații de noapte, cu râsete într-o cameră de cămin, cu gelozii care schimbă cursul unei vieți, cu armonii tăcute, cu resentimente care nasc, paradoxal, sacrificii. Ruth, Katie și Tommy copilăresc la Hailsham, un internat britanic cu terenuri de fotbal întinse, vechi săli de clasă și o pădure amenințătoare în fundal, asupra căreia își proiectează toate fricile. Ruth e o mică englezoiacă tipică, plină de temperament, dar cu ipocrizii burgheze. Katie e inteligentă, directă, curajoasă și plină de grijă față de ceilalți. Tommy e atletic, taciturn și are bizare crize de furie. În loc de părinți, au ,,paznici“ (veșnicul tău personaj orfan!), iar datoria lor pe lume este ca, la un moment dat, să facă ,,donații“ – să-și dea organele celor care de la bun început au plătit pentru cultivarea lor în aceste trupuri second hand. Doar că viața lor interioară nu e second hand. Ei se îndrăgostesc, caută sensuri, sunt preocupați de suferința celorlalți, experimentează sexual, sunt nefericiți, ca fiecare dintre noi. Dar e ceva ce fac altfel decât mulți dintre noi: propria datorie. Niciunul dintre ei nu pune sub semnul întrebării datoria față de lumea care i-a creat. Și m-am gândit de nenumărate ori, dragă Kazuo, că ar putea să fugă, să plece, măcar să încerce. Sunt liberi să circule, nu-i mai supraveghează niciun paznic, au mașini și așa mai departe: dar nimănui, nicio clipă, nu-i trece prin cap să evadeze. Sunt mult mai înțelepți de-atât – în plus, l-au citit și pe Kafka. De mici, au auzit că dragostea și arta îți pot cumpăra niște timp. Le încearcă pe amândouă – și e fals. Și asta-i tot. Dacă ei sunt clone, atunci și Stevens, valetul perfect, era tot clonă. Dacă ei sunt clone, atunci suntem și noi. Iar dacă ăsta e un roman SF, la fel e și Romeo și Julieta.
Cursul vieților lui Ruth, Katie și Tommy e determinat de un context politic, social, global, care la un moment dat e în favoarea lor, îi protejează și îi susține, apoi îi îngroapă. Acest context – care înlocuiește orice formă de transcendență – e suma părerilor celorlalți oameni. Una dintre replicile-cheie ale romanului este dată, bineînțeles, de Katie: ,,Poate că pentru unii e doar un curent de opinie care-a apărut și-a dispărut. Pentru noi însă e chiar viața noastră“. De fapt, dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie totuși un roman despre clone: nu știu dacă noi, vreodată, am putea fi la fel de demni. (Trebuie să-ți spun, dragă Kazuo, că i-am înlăturat și pe criticii care au opinat că stilul tău e cam rece, că nu emoționează, că e precis ca un bisturiu și cam la fel de viu. Consider că greșeau profund, fiind tributari unei calofilii leneșe, unui canon care îți dictează implacabil când și de ce să te emoționezi.)
În încheiere, aș vrea să-ți mai spun doar că o să te vizitez weekendul viitor. Te rog să-mi spui atunci cum ți s-a părut scrisoarea mea și dacă ești de acord cu toate cele exprimate, foarte succint, mai sus. În plus, mai am o treabă și cu un domn de la The Guardian, căruia i s-a năzărit cum că Să nu mă părăsești e cel mai ,,imaginativ“ roman al tău. Nu-ți face griji, mă ocup – pentru asta sunt prietenii.
Pe curând,
Alexandra
*Romanul Să nu mă părăsești tocmai a fost reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom.