„Atunci când un bărbat iese dintr-o încăpere lasă totul în urma sa, când o femeie părăsește încăperea ia tot ce s-a întâmplat acolo cu ea“. (Alice Munro)
Am avut, la fel ca mulți alții – după cum urma să aflu – o mare și foarte plăcută surpriză de a o descoperi pe Alice Munro, absolut întâmplător. Nu știam nimic despre ea atunci când am început colecția de povestiri Prea multă fericire. Trebuie să spun că Alice Munro avea 78 de ani în momentul în care cele zece povestiri au fost publicate și cu toate acestea proza ei este mai dinamică decât a multor scriitori tineri. Munro s-a născut în Canada, mai exact în Ontario, în apropierea lacului Huron (al treilea lac de apă dulce din lume – ca dimensiune) și în majoritatea prozelor sale personajele sunt localnici ai orășelelor din acea zonă. Poate că asta n-ar avea o deosebită importanță dacă regiunea n-ar fi cunoscută și sub numele de Sowesto – termen ales de Greg Curnoe, pictor originar din Ontario. Termenul pictorului se referă la mărimea și varietatea suprafeței acelei zone, însă și la ceva mai special, ciudățenia și posomorârea care plutește în aerul acestei regiuni, dar și la câteva caracteristici aparte ale oamenilor care o populează – sunt introvertiți, neprietenoși și ascunși. Și trupa de mai jos vine din aceeași zonă, muzica merge perfect cu cartea. J
Atmosfera din povestirile scriitoarei este de asemenea, de foarte multe ori apăsătoare, ușor întunecată, mie mi-a amintit de atmosfera din cărțile și filmele scandinave, pădurea, lemnul, mușchiul umed și vegetația sălbatică își fac loc prin curțile caselor, pe marginea șoselelor și în mințile personajelor, dar nu pentru a le invada, ci pe post de completări firești ale caracterelor acestora. Duritatea lemnului și sălbăticia peisajului par să le modeleze firea. Aproape în fiecare dintre povestiri există un tâmplar, bucăți 
de lemn, copaci, rindea, rumeguș, fibră, esență lemnoasă, mobilă, foc, stive de lemne, topor, sudoare, muncă fizică. Oamenii din prozele scriitoarei sunt oameni obișnuiți, muncitori, modești și chiar dacă viața lor se complică la un moment dat, aceasta se datorează doar circumstanțelor neobișnuite. Ei nu-și doresc să fie speciali și să se confrunte cu situații speciale. Pur și simplu se întâmplă. Chiar și așa, cu toate răsturnările de situație, proza lui Alice Munro este precisă și fără floricele, directă; atmosfera din jurul personajelor sale este deja destul de încărcată și fără exagerări stilistice. Mai există un plus și în felul în care reușește să observe emoțiile personajelor fără ca povestirile în sine să devină prea sentimentale.
În Ficțiune, Joyce, o violonistă, descoperă că tânăra prietenă a unuia dintre fiii ei vitregi – Maggie – este scriitoare și deși o consideră genul de persoană a cărei unice misiuni în viață este cea de a face oamenii să se simtă inconfortabil, îi cumpără cartea. Ea descoperă că Maggie a strâns în Cum o să trăim o antologie de povestiri, cartea nu este un roman – așa cum se așteptase. Acest lucru o dezamăgește. „Pare să afecteze seriozitatea cărții, făcând autorul să pară doar un novice care bate la porțile Literaturii și nu un scriitor instalat în siguranță dincolo de ele“ – gândește Joyce. Joyce descoperă însă pe la jumătatea cuprinsului – titlul Kindertotenlieder (Cântece copiilor morți), familiar ei, un lied al lui Gustav Mahler (compus în 1904). Intrigată citește povestirea, descoperind că are foarte multe lucruri în comun cu Maggie, mult mai multe decât se aștepta…
Culmea este că Alice Munro declarase într-un interviu că avea aceleași neliniști legate de povestirile sale în tinerețe, și-a petrecut ani buni de zile consumându-se din cauză că nu scrisese un roman în locul antologiilor de proză scurtă. În acest moment, după nenumărate premii, ea este una dintre cele mai bine cotate și mai citite autoare de proză scurtă din lume. Și a ajuns la concluzia că vrea ca cititorul să simtă uimirea când îi citește cărțile. Să nu se concentreze pe ceea ce se întâmplă ci pe felul în care totul se întâmplă. „Aceste lungi povestiri scurte sunt cele mai potrivite pentru a realiza asta, mi se potrivesc“ – spunea ea.
Preferata mea este Prea multă fericire, din volumul cu același nume, despre Sofia Kovalevski (1850 – 1891), primul matematician femeie angajat de o universitate din Europa și scriitoare de romane feministe. Alice Munro a descoperit povestea Sofiei în Enciclopedia Britannica în timp ce căuta altceva. Apoi, după o îndelungată documentare, în special după ce a citit cartea lui Don Kennedy – unul dintre descendenții Sofiei Kovalevski, care a pus la dispoziție fragmente din jurnalele și scrisorile acesteia -, s-a hotărât să scrie despre ea. Deși era extrem de muncitoare, de talentată și în plus, era susținută de unul dintre cei mai renumiți matematicieni din acea perioadă, Karl Weierstrass, Sofiei i-a fost imposibil să ocupe un loc de muncă la una dintre universitățile din Paris sau Berlin. Departe de țara sa natală Rusia, pe care fusese nevoită să o părăsească, rămasă văduvă și în căutarea unui loc de muncă, Sofia devine depresivă. Din fericire, la scurt timp, Universitatea din Stockholm face o mișcare revoluționară pentru acele vremuri și angajează prima femeie profesor universitar femeie. La aceeași universitate ea îl cunoaște pe Maksim – un rus liberal, cel de care se îndrăgostește iremediabil și cu care are o aventură care scandalizează întreaga societate. După o viață extrem de grea și plină de lupte cu sistemul de învățământ al acelor vremuri și cu concepțiile rigide împotriva femeilor inteligente care-și doreau cariere pe măsura pregătirii lor, Sofia părea să fi ajuns în sfârșit într-o perioadă calmă și care se anunța plină de fericire. Din păcate însă viața are propriul ei plan din care oamenii extraordinari nu fac neapărat parte. Nici dacă știu să iubească și să urască așa cum doar rușii știu.