Sensul nopții. O confesiune este o carte scrisă sub iminența morții, o operă deasupra căreia a stat umbra unui final implacabil. E un roman născut din absența luminii, din dorința de a lăsa o moștenire a cărei efemeritate să se scurgă o dată cu fiecare pagină.
Autorul Michael Cox are o poveste la fel de frumoasă și de tristă precum cea a personajului său principal. După ce a absolvit la Cambridge s-a dedicat muzicii, purtând în suflet dorința de a scrie o carte care să celebreze spiritul victorian și maeștrii literari din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea (și veți găsi referințe la cărți rare și minunate). S-a dedicat cu adevărat acestui proiect abia când a aflat că o formă rară de cancer îi va răpi vederea în scurt timp. A scris cu frenezie, cu pasiune, cu durere și cu siguranță 
veți simți toate acestea citindu-i romanul. A trăit cât să-și vadă cartea în librării, dar nu destul încât să simtă aprecierea cititorilor săi.
Eu am ales cartea aceasta după copertă. Nu mi se întâmplă foarte des, recunosc, de obicei aleg un titlu în funcție de autor, de ce știu despre el, de recenzii. Însă fraza de pe coperta 4 – „După ce l-am ucis pe roșcat, m-am îndreptat către Quinn’s pentru o cină cu stridii“ –mi-a atras atenția. Mai târziu, documentându-mă despre carte, am aflat că este una dintre cele mai citate prime fraze, un exemplu discutat la cursurile de scriere creativă de la marile universități ale lumii.
Atmosfera acestui roman este fantastică, iar personajul principal, un antierou șarmant, diabolic de inteligent, dar ușor vicios și sentimental, care își duce propria cruciadă pentru câștigarea numelui și a moșternirii ce-i revine de drept, este excelent construit. Tema paradisului pierdut este reinterpretată aici prin prezența domeniului Evenwood, un rai terestru la care eroul nostru visează să se întoarcă și de care se apropie foarte mult înainte de a cădea în purgatoriu.
Edward Glyver crește cu ideea că are un destin extraordinar și că mama sa îi ascunde adevăruri care l-ar putea ajuta să ajungă în top. Studiile la Eton și faptul că sărac fiind, a reușit să ajungă, prin bunăvoința unei necunoscute, să învețe alături de elite, îi întăresc această convingere. Tot la Eton îl întâlnește pe cel care va deveni obsesia vieții lui și motivul pentru care a încălcat fără scrupule toate legile umane și divine: Phoebus Rainsford Daunt, un poet mediocru, fiul unui vicar erudit. Poate că dacă destinul lui Phoebus (ce nume nesuferit!) ar fi fost condus de părinții naturali, ar fi fost mai bun. Dar după moartea mamei sale, copilul e crescut de tată și de la doi ani de mama vitregă, o femeie ambițioasă și infatuată, care îi construiește caracterul în funcție de visele ei de mărire. Alianța de familie cu lordul Tansor o ajută să ajungă acolo unde își dorește, iar Phoebus învață să se insinueze în viața lordului, ajungând să fie privit ca un fiu al acestuia.
Dar lordul nu are habar că prima lui soție, Laura, i-a născut un fiu pe care l-a lăsat în grija celei mai bune prietene – și acesta este Edward. A fost o răzbunare, o reacție emoțională devastatoare la refuzul lordului de a-l ajuta pe tatăl ei intrat în faliment. Laura va trăi și va muri cu gândul la Edward și la nelegiuirea pe care a făcut-o. Și pentru că soarta îi aduce alături pe el și pe impostorul Phoebus, lucrurile devin din ce în ce mai complicate.
Edward e alungat de la Eton din cauza unei înscenări puse la cale de Daunt; incidentul coincide cu moartea mamei lui și ăi va rămâne în memorie ca o poliță pe care trebuie să o plătească. Călătorește câțiva ani prin Europa, își desăvârșește studiile la Heidelberg, se întoarce la Londra și se angajează la firma unui avocat, Charles Tredgold, care, poate nu întâmplător, este chiar consilierul lordului Tansor. Tredgold îl tratează pe Edward ca pe un fiu și îl ghidează discret pentru ca acesta să descopere dovezile identități sale reale, cu ajutorul cărora să își poată revendica numele și moștenirea. Veți descoperi singuri dacă Edward ajunge acolo unde își dorea – eu zic că am primit deznodîmântul ideal.
Pentru că un roman victorian nu are sens fără o poveste discretă de dragoste, ea apare între Edward și fiica secretarului lordului Tansor, Emily Carteret. Savurați-o din plin, căci are un final superb!
Charles Tredgold spunea adesea „obișnuitul îl las altora, extraordinarul îl păstrez pentru mine“. De data aceasta, vă dăruiesc extraordinarul!