Noi, românii, am trecut în vechiul regim prin destule situații paradoxale. În ce privește cartea și editarea de carte, una dintre ele ne-a permis să citim romane foarte bune și chiar surprinzător de curajoase ca gest politic, chiar în vreme ce instituția cenzurii își făcea conștiincios treaba. Treaba ei era să nu permită accesul spre public unor idei, situații, scene, cuvinte chiar (pe bază de listă), altele decât cele agreate de puterea politică, în măsura în care asemenea produse ale creației literare apăreau în scrierile autohtone. Cel puțin la un moment dat. Față de scrierile traduse, chiar rămas din punct de vedere formal în vigoare, în practică, acest principiu securistic a mai fost făcut uitat. Așa ne-am trezit că aveam în bibliotecile personale excelente cărți străine, scoase de Editura Univers și de alte edituri, dintre acelea pe care ne-ar fi plăcut să le semnăm noi înșine, dacă… dacă… dacă…
Poate că era nu atât o neglijență a sistemului, cât o strategie perversă, ceva traductibil prin îndemnul nerostit „luați de aici și defulați-vă, însă mulțumiți-vă cu atât“, continuat prin cel rostit energic și apăsat: „cât privește subiectele românești delicate, niet, niet, niet“. Gheorghe Săsărman își amintește că, între refuzurile repetate cu care i-a fost tratat manuscrisul volumului Cuadratura cercului, un personaj cu funcție importantă într-o editură bucureșteană i-ar fi mărturisit: „Ei, dacă ar fi vorba de o carte tradusă, aș publica-o imediat, dar așa…“ Un Italo Calvino, un Lem, fie și cei doi Strugațki luați împreună. Aici, în România, era preferabil să ne conducem după înțelepciunea proverbială cu capul plecat și sabia care se rotește cu șuier pe deasupra lui, dând lovituri în gol. Dacă ar fi prins sub tăișul ei capul autorului, sabia ar fi tăiat simultan mai multe alte capete: redactor, director de editură, cenzor neglijent etc.
În ce privește genul SF, regula traducerilor de cărți excelente n-a funcționat decât sporadic, fiindcă genul în sine nu s-a bucurat de mare prețuire în ochii regimului, iar editorii „cu răspunderi“ au fost, ca și alți „răspunzători“ din toate domeniile, mereu atenți la semnalul politic. În cincizeci de ani de strategie culturală comunistă, traducerile din SF-ul mondial au alcătuit abia un răftuleț, iar pe el cărțile cu adevărat valoroase alternează vesel cu unele de o mediocritate patentată și chiar cu volume unde poți căuta SF-ul cu lumânarea, vârâte într-o colecție de anticipație fie din prostie, fie pentru că nu-și găseau locul în altă parte. Prin anii ’80, criticul și teoreticianul Cornel Robu s-a simțit pe bună dreptate îmboldit să discute subiectul traducerilor SF ca pe o problemă, ca pe un fenomen ilustrând sărăcia (materială, de idei și de inițiative), ca pe un rezultat firesc al perioadei vacilor slabe pomenite în Biblie. În astfel de condiții, norocoși s-au putut socoti acei pasionați ai genului care, cu toate piedicile construite de regim pe traseul comunicării dintre români și restul lumii, au mai găsit din când în când soluții de a-și procura cărți citibile în limba originală, ori măcar traduse într-o altă limbă de largă circulație.
Una dintre aventurile tinereții mele, și pentru care familia avea să mă numească fără menajamente „inconștient“, a fost faptul că m-am întors de la Paris (prima mea ieșire în străinătate, ca urmare a unui premiu internațional pe care se întâmplase să-l câștig) cu un geamantan de cărți SF. Le cumpărasem de la buchiniștii de pe malul Senei, cu câte unu și doi franci bucata, ca să mă pun la curent cu ce tipăreau în domeniu alții, din Occident. Descopeream astfel colecția specializată a Editurii Hachette, cu numeroși americani traduși în franceză, ba chiar și populara colecție Anticipation de la Fleuve Noire, cu autori francezi specializați în scrisul romanelor de la o lună la alta. În măsura în care a fost un răsfăț al pasiunii mele pentru SF, a fost și o dezamăgire. Răsfățul, de regulă, durează puțin, dar dezamăgirea mi s-a accentuat cu timpul, pe măsură de descopeream că și casele editoriale mai pricopsite obinuiau să înghesuie în colecțiile lor și autori buni, și dintre cei adunați la grămadă. Lângă un roman agreabil precum cel de horror SF al lui Jack Williamson, pe care îl văd tradus și comentat la noi abia astăzi, sub titlul Mai întunecat decât crezi, trebuia să înghit numeroși necunoscuți precum J.T. McIntosh, William Sloane, Richard Wilson, care mi-ar fi putut rămâne străini pentru totdeauna, fără să pierd prea mult. Cât despre francezi, Jimmi Guieu, Peter Randa, Maurice Limat, B.R. Bruss et Co: mai mult decât textele lor ivite de sub coperte lucioase m-a impresionat faptul că-și puteau măsura rafturile producției cu metrul, ceea ce la noi n-am mai văzut până atunci, dar nici mai încoace.
În schimb, l-am putut urmări pe Cornel Robu din nou, nu prea demult, disperat de avalanșa traducerilor pe care editurile noastre de după 1990 ni le-au vărsat pe cap, ca într-o răzbunare a „postului“ prelungit de odinioară. Zilele vacilor grase, cum spune tot el, atrăgându-ne atenția că nici obezitatea nu-i tocmai motiv de sănătate și de mare bucurie. Ca și pe parizienii mei de odinioară, ne-a colonizat SF-ul american. Iar prețul acestei „invazii“ este că, pe lângă cărțile remarcabile, care multă vreme ne-au lipsit, trebuie să suportăm tone de scrieri modeste, harnic și neglijent serializate, date invariabil de cei ce le vând drept crema domeniului, dar de care iarăși ne-am putea lipsi fără pagubă, și acum, și de acum înainte.