de Mircea OPRIȚĂ
Felix Aderca nu e singurul care cultivă în epocă (anii ’30-’40) motive SF fără a le fi declarat astfel, din moment ce termenul însuși era încă într-o ezitantă „căutare de sine”, circulând deocamdată doar în publicațiile americane de specialitate, acolo unde se puneau bazele unei literaturi populare cu specific nou, dar de tradiție pulp. Ca multe alte cuvinte barbare, și pulp are mari șanse să intre în limba română așa cum l-au scris și îl rostesc anglo-saxonii, semnificând publicații ieftine, tipărite pe hârtie de proastă calitate, din categoria revistelor și cărților pe care le citești în tren, iar la coborâre le faci uitate pe banchetă.
În fine, dintre asemenea pagini a ieșit la iveală termenul generic science fiction, datorat îndeosebi lui Hugo Gernsbach. Asta înseamnă că las la o parte unele explorări filologice menite să-l găsească pe cine știe unde, în contexte întâmplătoare și irelevante, apărute anterior. Gernsbach este întemeietorul primelor reviste dedicate în mod special SF-ului. Într-o formulare inițială, genul acesta de lucrări a fost numit scientifiction, iar subtitlul numărului 1 din Amazing Stories (aprilie 1926) era chiar The Magazine of Scientifiction. Încurajat de această descoperire, Cornel Robu a încercat să-l resusciteze pentru noi într-un articol din 1979 (Științificțiune, științifictor), dar ceea ce s-a reușit în cazul italienilor (fantascienza) nu prea avea șanse să se repete și pe teren morfo-lingvistic românesc. De altfel, și peste Ocean science-fiction urma să-l înlăture curând pe scientifiction, aplicându-se pe scrierile genului ca o emblemă ce durează și azi.
Numit în chip entuziast „părinte al SF-ului”, Hugo Gernsbach a fost învinuit de alții că ar fi înfundat genul, căruia îi găsise un nume inspirat, într-un ghetou paraliterar, despărțindu-l categoric de literatura generală. Ambele aprecieri sunt exagerate și înclin să-i dau dreptate francezului Jacques Sadoul când afirmă că SF-ul anilor 1900-1920, exceptându-i pe Wells și pe Jack London, n-avea nimic de-a face cu literatura generală, ținea mai degrabă de romanul foileton și de scrierile populare de cel mai scăzut nivel. O asemenea origine umilă pare să se confirme și în cazul autorilor noștri din perioada începuturilor. Victor Anestin și-a publicat romanul În anul 4000 sau O călătorie la Venus în revista Foaia populară, și abia ediţiile târzii (Dacia, 1986 și Eagle Publishing House, 2010) îl vor promova, cu concursul exegetic al aceluiași Cornel Robu, în postura de precursor demn de a sta pe un raft. Și Aderca s-a arătat sensibil la publicarea în foileton, tipărind inițial fragmente din romanul său „viitorist” (termenul îl găsim la Călinescu, ca echivalent în epocă pentru încă nedeprinsul SF) în Realitatea ilustrată din toamna anului 1932, cu titlul de curată literatură senzațională X – O, romanul viitorului şi sub un pseudonim presupus comercial, Leone Palmantini. Abia în 1937 Orașele înecate s-au adunat sub copertele unui volum semnat de autor, într-o redactare mai îngrijită, cu alibiurile construcției mai bine formulate și pregătind textul definitiv din 1966: Orașele scufundate.
În jurul acestei scrieri de vârf pentru SF-ul românesc antebelic avem surpriza să descoperim roind alte câteva anticipații de tip senzațional, datorate unor autori mai degrabă veleitari decât realmente înzestrați cu talent literar. Alexandru Hertzug, de pildă, iarăși un foiletonist, dar publicând romanul Dincolo de stele și într-o versiune editorială, în 1943, pendulează între anticipația catastrofică și cea a explorărilor galactice, în căutare de civilizații extravagante. Al. Dem.-Colțești, în romanul Pământul în flăcări! (1936) anticipează tehnologii abracadabrante puse în slujba unei contrautopii schematice. Dorina V. Ienciu (Cataclismul anului 2000) și Ilie Ienea (Ard luminile-n Vitol) pompează în mitologia idealizantă a anticipațiilor lor convenționale fluxul unor exerciții lirico-metaforice, în speranța unei originalități improprii totuși genului SF. Există până și două poeme epopeice ale unui oarecare Cleant Spirescu (Atlantis sau Epoca de aur, 1929 și Cosmos sau Cântarea stelelor, 1935), distractive prin umorul involuntar al multor versuri, dar pe care SF-ul nu le poate revendica decât cu statutul de curiozități criticabile. Toate acestea alcătuiesc un peisaj de fundal, pe care romanul lui Aderca are șansa de a-și pune în valoare în chip excelent calitățile.