Mărturisesc că găsesc mereu amuzantă această formă de umor anglo-saxon în care întrebării „de ce?“ (rostită pe orice tonalitate, de la cea a simplei curiozități benigne până la inflexiunile iritate ce pregătesc lansarea unei contestări) i se răspunde tot printr-o întrebare, în mod deliberat deconcertantă: „de ce nu?“. O asemenea replică deplasează discuția, nu neapărat în domeniul derizoriului, dar în orice caz spre un comic lejer unde cu greu mai încap îndârjiri partizane, chiar dacă subiectul le-ar invita în scenă. Și trebuie să admit că un motiv controversat cu bucurie în mediile preocupate de SF s-a dovedit a fi nu o dată cel al asociațiilor „de profil“. Hai să le spunem deocamdată așa, fiindcă „de specialitate“ îmi pare un termen prea pretențios.
Nu mă refer la grupările de tip cenaclier, ci la cele cu participare mai largă și cu ambiții naționale – ori, cel puțin, tinzând spre o asemenea cuprindere, atât ca reprezentare, cât și ca obiective de activitate. Pe vremea când înflorea Almanahul Anticipația, așadar înainte de 1989, ar fi fost o veritabilă minune să apară largi asocieri intercenacliere, sau de scriitori și fani cu țeluri comune, aruncate precum niște arcuri de pod peste mai multe regiuni geografice, eventual chiar peste întreg teritoriul țării. Explicația trebuie căutată în spaima sistemului politic de atunci față de tot ce ținea de ideea grupării indivizilor în altfel de forme de organizare decât cele autorizate de 
partidul-stat la modul fie sindicalist, fie cooperatist. În plus, cenaclurile de „anticipație tehnico-științifică“ (cum fuseseră ele rebotezate în retortele ideologice ale epocii) intraseră deja sub ochiul vigilent și în cercul de influență al UTC-ului, încât s-a putut considera că uniunea lor, chiar nedeclarată formal astfel, era deja înfăptuită sub stindardul comunist. Lucru îndoielnic, totuși, chiar dacă fanii și cluburile acestora, profitând de suportul financiar apărut sub tutelă politică, se puteau întâlni an de an în „consfătuirile“ organizate prin diferite centre universitare, sau în paginile destul de încăpătoare ale almanahului pomenit mai sus.
Un suflu al organizării fandomului „pe cont propriu“ izbucnește însă imediat după Revoluție, când, în toamna lui 1990, ia ființă FNTSF – altfel zis, într-o formulare întrucâtva complicat-pompoasă: Federaţia Naţională pentru Tineret, Science Fiction, Ştiinţă Prospectivă şi Impactul cu Viitorul. Cum criticii oricărui fenomen sunt de regulă „răi”, în virtutea misiunii pe care și-o asumă, asociația aceasta postdecembristă a fost suspectată prompt că, în condițiile unei democrații incipiente, intenționa să preia controlul SF-ului românesc, scăpat de sub autoritatea dizolvată a factorului politic. Cătălin Ionescu, bunăoară, îl arată cu degetul pe Alexandru Mironov, care, chiar dacă n-a condus „la vedere“ FNTSF-ul, ci prin interpuși, își are rolul său incontestabil în acest moment de organizare administrativă a unor „forțe“ fandomiale dornice de manifestare activă. Indiferent care va fi fost substratul politic al momentului discutat, Mironov trebuie să fi avut în vedere, totuși, și obiective extrem de sensibile pentru cluburile de anticipație afiliate Federației, precum atragerea de noi sponsorizări, călătoriile în străinătate la convenţiile europene ale genului, reînvierea dispărutei Colecții Povestiri științifico-fantastice și așa mai departe.
Tendința de a constitui o conducere centralizată, năzuind spre controlul întregului fandom supravieţuitor zguduirilor din Decembrie 1989, n-a scăpat neobservată. Reacția imediată a fost constituirea, la Timișoara, în 1992, a Asociaţiei Române pentru Science Fiction (ARSFan). Gruparea nu avea ambiţia integrărilor totale, dar pornea la drum din nemulţumirea de a constata că FNTSF nu răspunsese aşteptărilor unora dintre forţele existente în epocă ale anticipaţiei, şi în special ale cenaclurilor puternice din vestul ţării. Într-o alternare de replici şi contrareplici, au fost înfiinţate curând, la Sângeorz Băi (unde se nimerise profesor ieșeanul Doru Pruteanu), ProConSF, ca „organizaţie a profesioniştilor din SF“, iar la Craiova Asociaţia Creatorilor de Science Fiction (ACSF), condusă de Aurel Cărăşel (care tot un statut profesionist avea în vedere), şi Societatea Fanilor „Victor Anestin“ (SFVA), de unde s-a desprins ulterior Asociaţia Bedefililor din România. Mai târziu, în 2006, pe fondul unei amorţeli a multora dintre pomenitele grupări de cenacluri şi individualităţi creatoare, avea să apară Asociaţia pentru Literatura şi Artele Imaginarului – România (ALAIR), iniţiativă lansată la Satu-Mare de Horia Nicola Ursu, în numele unui grup de membri fondatori.
Ar fi chiar absurd să credem că toate aceste inițiative erau rodul unei imperioase necesități și nu doar gestul energic al unor lideri ambițioși. Dar nici forme fără fond n-au fost în totalitate, chiar dacă aveau să cunoască pe traseu perioade rutinate și de iremediabil declin. FNTSF-ul s-a implicat în organizarea și funcționarea taberei de creație „Atlantykron“, în participarea românească la unele convenții internaționale de felul Eurocon-ului din 1995 de la Glasgow, iar de sprijinul logistic al lui Alexandru Mironov, din perioada când acesta exercita funcția de Ministru al Tineretului și Sportului, a profitat substanțial Timișoara, cu ARSFan-ul și cenaclurile ei nonconformiste, ca organizatori principali ai Convenției europene de SF din 1994 – prima desfășurată pe teritoriu românesc. Din păcate, divergențele apărute în abordarea unor probleme de interes comun și, fără îndoială, unele rivalități greu de reconciliat între liderii acestor organizații pluricenacliste au cam pus capăt colaborărilor amiabile, fiecare văzându-și în continuare de proiectele proprii: „Atlantykron“-ul de pe insula dunăreană de lângă Cernavodă, respectiv „Sesiunile Helion“ de la Timișoara. Ar mai trebui spus că și FNTSF, și ARSFan s-au stins treptat, în deplină și resemnată tăcere, sub presiunea dezinteresului pentru treaba începută odinioară de fiecare dintre aceste asociații. Altele, bunăoară ALAIR, au murit chiar în clipa când li se semna certificatul de naștere, ori înecate în provincialismul din care tocmai își propuseseră să iasă, precum craioveana Asociaţie a Creatorilor de Science Fiction craioveni.
Prin urmare, iată că se justifică întrebarea scepticilor: de ce să mai organizăm asociații, federații, uniuni pe terenul atât de instabil, bântuit de înflăcărări pasagere și de orgolii durabile, al fandomului românesc? Se justifică și răspunsul glumeț: de ce nu?, din moment ce vedem că se poate, că interesul pentru asemenea forme de colaborare există, iar uneori formele chiar pot fi umplute cu un conținut demn de luat în seamă. Eșecurile nu par să descurajeze, dovadă că moda revine și în prezent. Lucru demonstrat de alte două asociații care ocupă scena actuală a SF-ului nostru: SRSFF (Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy) și ARCA SF. Dar acestea suportă o discuție separată.