În căutarea cuvintelor vii care pot defini feluritele nuanţe şi manifestări ale amorului, fie că este amorul curtoazie sau amorul intim care lasă garda politeţii excesive jos (Cum am dresat un melc pe sânii tăi), fie că este cel declarat în epistole şi în scenarii florale din a doua parte a volumului, Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză, apărut la Humanitas în 2011, reactualizează intimitatea celebrată la nivel discursiv.
Aparent un scenariu gândit de un îndrăgostit care îşi priveşte iubita dar şi iubirea în diferite ipostaze pe care le pune în act prin verbalizare, volumul lui Matei Vişniec scrie ce nu se mai spune, conturează ce nu se vede din prea multă evidenţă şi anticipează ritualul iterativ al îndrăgostirii. Seriozitatea mai degrabă ironică decât cu tentă parodică, 
umorul fin în situaţii de criză erotică şi serenadele înlocuite de cuvântul reaşezat în discursul amoros refac timpul în care poezia şi romantismul declarat nu erau considerate desuete.
Corporalitatea cuvintelor înlocuieşte prezenţa fizică a îndrăgostiţilor de vreme oamenii nu se întâlnesc ci se locuiesc, rănile sufleteşti nu sunt interioare ci îţi ies în întâmpinare iar despărţirea este un act juridic de împărţire a bunurilor sufleteşti. „Inima mea palpitândă pe faţa de masă albă“, inimile care „nu aleargă prea repede şi le putem prinde în casa scărilor sau în faţa imobilulului“ preiau rolul „civic“ în locul omului care se adăposteşte de lume în corpul celuilalt: „fie, te accept în corpul meu pentru o noapte, dar numai pentru o noapte, dă-mi cuvântul tău“, „se trezeşte dimineaţa şi îşi ia micul dejun în corpul meu, face baie acolo, se îmbracă acolo pentru a-şi primi prietenele la cină (…), primeşte în fiecare zi necunoscuţi în corpul meu“.
Mai mult decât un dialog între doi îndrăgostiţi, cartea lui Matei Vişniec este un consimţământ declarat propriei persoane, o întrebare şi un răspuns în acelaşi cuvânt şi spus de acelaşi om, o recunoaştere a sinelui prin celălalt pe care îl adăposteşti fără să ştii. Poate de aceea scrisorile sunt inutile şi ard înainte de a fi citite de vreme ce totul este deja spus iar scrierea lor este o punere în act inutilă.
Jumătatea volumului care se regăseşte în titlu schimbă registrul discursului prin exotismul şi ritualul epistolar. Casele Florale Han kan Tzi şi Ran kai Wing îşi întrec filozofiile florale, strategiile bazate pe ştiinţa unui Confucius sau Buddha în scrisori de dragoste florale către Prinţesa Imperială. În spatele întrecerii unor comercianţi regali se află de fapt demersul de cucerire, întrecerea rivalilor pentru a obţine acceptul prinţesei.
Cartea lui Matei Vişniec se citeşte mai mult ca un poem cu un ritm uneori alert, alteori domolit de dorinţa de a reciti pasajul, de a locui într-un discurs îndrăgostit în care te recunoşti la fiecare pagină.