Spuneam nu demult că o „cale a traducerilor“ a fost considerată pe bună dreptate (și încă mai este) importantă pentru ca SF-ul nostru să-și facă simțită prezența în spațiul internațional. Traducerile reprezintă de fapt cea mai fericită șansă pentru creația românească, întrucât pun sub ochii cititorului străin însăși opera. Într-o asemenea formulă, textele au ocazia de a-și etala ele însele specificul, sunetul propriu, valoarea literară (dacă o au) – și încă la modul cel mai direct, mijlocit doar de arta traducătorului. Asta nu înseamnă că n-aș admite și importanța unor vehicule para-textuale, a unor evenimente menite să țină publicul „în priză“, să sprijine autorii și cărțile prin propria lor prezență, prin premii, prin alte soluții de tip promoțional. Esențial este, totuși, să nu confundăm creația cu focurile de artificii ce se țes în jurul ei ca spectacol și să recunoaștem corect că, furat de efecte specifice, spectacolul tinde adesea să funcționeze în sine, cu riscul de a neglija tocmai natura și esența actului de creație de la care se revendică.
Ca și amatorii de film sau cei ai diverselor curente de muzică postmodernă, fanii SF-ului au fost mereu sensibili la ideea de a se grupa în cercuri menite să le cultive obiectul propriului interes. Așa se explică și existența fandomului din România, care, chiar dacă nu are dimensiunea, forța și superficialitatea jucăușă dovedite de consistentul fandom american, își trăiește totuși, periodic, momentele sale de jubilație. Iar acestea din urmă se leagă și de prezența la convențiile internaționale de felul celei cunoscute sub numele de Eurocon.
Euroconul este o rubedenie mai mică a convenției mondiale, Worldcon, cea organizată pentru prima oară în 1939, la New York, și susținută apoi an de an până astăzi – cu excepția unui scurt interval din perioada celui de-al doilea război mondial, când autorii și fanii americani erau mai toți concentrați pe fronturi fără legătură cu SF-ul și nimeni nu mai avea timp de spectacolele spumoase ale genului. În fine, manifestările acestea ale Societății Mondiale de Science Fiction, care cu vremea au început să iasă din perimetrul altfel destul de larg al Statelor Unite, alegându-și locații prin Australia, Marea Britanie, Canada etc., au putut stârni destulă invidie pozitivă și în spațiul european, încât să se dorească organizarea unor festivaluri asemănătoare pe Vechiul Continent. Euroconul trebuia să pună în lumină creația în domeniu dintr-o serie de țări deja „amenințate“ de superproducția americană, iar Premiile Hugo și Nebula, accesibile scriitorilor de peste Ocean, urmau să-și găsească în premiile convenției europene un echivalent aflat în slujba iubitorilor genului din exteriorul cazanului în plină ebuliție al fandomului anglo-saxon.
Pentru cei ce nu cunosc unele amănunte concrete, cu caracter istoric, din concurența intercontinentală a SF-ului, este cazul să pomenesc rolul extrem de important al românilor în inițierea acestor convenții europene. Practic, propunerea a fost lansată de Ion Hobana și Vladimir Colin la una dintre manifestările Worldcon (Heidelberg, 1970), fiind apreciată chiar în lucrările convenției respective drept o „idee-bombă“. Cum ne putem imagina cu ușurință, perspectiva unei asocieri europene a sefiștilor a înflăcărat rapid grupurile de francezi, belgieni, scandinavi, portughezi și alți participanți de pe continentul nostru la întâlnirea mondială. Debutul propriu-zis al lanțului de manifestări Eurocon s-a produs doi ani mai târziu, cu prilejul tradiționalului Festival de film SF de la Trieste (1972). Spun „lanț“, fiindcă șirul acestor convenții europene a reușit, cu minime excepții, să respecte cronologia anuală, iar localitățile organizatoare, care la început aparținuseră exclusiv Europei Occidentale, s-au mutat treptat și în Est, pe măsură ce Cortina de Fier devenea o realitate politică tot mai fisurată. Ljubliana, Zagreb, Budapesta s-au înscris pe harta Euroconului încă înainte de 1989, dar de atunci încoace Cracovia, Vilnius, Gdansk, Moscova au intrat la rândul lor în joc, alături de orașe mai mici sau mai mari din Anglia, Franța, Italia, Belgia, Irlanda, Danemarca și Finlanda. Ne putem mândri și noi cu faptul că am organizat la Timișoara, în 1994, un Eurocon considerat de participanții din străinătate temeinic prin conținut și impresionant prin momentele sale de spectacol, urmat de altul, în 2001, ceva mai improvizat, dar de o neașteptată originalitate – spun aceiași comentatori – pe insula dunăreană de lângă Cernavodă, unde se desfășoară de regulă întâlnirile anuale denumite „Atlantykron“.
Faptul că ideea Euroconului a încolțit în mințile unor scriitori români s-a reflectat cu promptitudine și în rezultatele unora dintre primele convenții europene. De la cea dintâi manifestare, organizată la Trieste, delegația românească s-a întors cu o listă întreagă de premii: Sergiu Fărcășan pentru roman, Adrian Rogoz pentru povestire, Ion Hobana pentru antologia Vârsta de aur a anticipației românești, Nicolae Săftoiu pentru arta plastică, Viața Românească în calitate de revistă profesională nespecializată și fanzinul Solaris, proaspăt apărut. La Poznan, în 1976, unde Hobana s-a prezentat cu o delegație numeroasă girată de Uniunea Scriitorilor, Vladimir Colin a obținut premiul pentru întreaga operă, mie revenindu-mi un premiu special al juriului, echivalent, cred, cu premiile de încurajare pentru scriitorii tineri, acordate frecvent ceva mai târziu. Despre Euroconul „italian“ de la Stresa (1980) am mai pomenit: a fost și el un succes pentru SF-ul românesc, cu o panoplie de premii ce i-a inclus pe Colin (roman), Săsărman (povestire), Hobana (istorie literară), Sandu Florea (album de bandă desenată), precum și fanzinul Omicron. Au mai existat, până în 1990, alte câteva convenții unde anticipația noastră a recoltat premii de prim-plan, bunăoară Victor Kernbach la Montpellier, Vladimir Colin la San Marino, ambii pentru întreaga operă, Romulus Bărbulescu și George Anania la categoria cel mai bun autor. La începutul anilor ’90, însă, am sentimentul că în Societatea Europeană de Science Fiction s-a produs o răsturnare de perspectivă, în sensul că viziunea preponderent gravă și profesionistă impusă de Ion Hobana și colegii săi franco-belgieni din conducerea inițială a fost înlocuită de modelul convențiilor americane, unde în politica premiilor primează campaniile de promovare și strategiile de vot. În aceste condiții, faptul că fiecare Eurocon ne acordă doar câte un premiu de încurajare, cu riscul de a trimite autori români de „categoria grea“ în zona mai modestă a „menționabililor“, nu ne avantajează deloc. E ca și cum am concura de-acum doar într-o divizie de rezervă.
Din păcate, pierderea avantajelor pe care le asigura eleganta diplomație a lui Hobana, sensibilă la valoarea operei și la echilibrul geografic european, a fost sincronă cu un reflux al participării românești la vreun Eurocon organizat „afară“. Prinsă cu alte proiecte, Uniunea Scriitorilor n-a mai susținut deplasarea vreunui grup de membri ai săi la asemenea activități, iar preocuparea fanilor pentru turismul SF s-a limitat la două împrejurări: convențiile din insula Jersey și Glasgow, în 1993, respectiv 1995. Evident, deplasările trebuiau acoperite din buzunarul propriu, iar unele nemulțumiri privitoare la organizarea transportului n-au făcut decât să contribuie la stingerea interesului pentru astfel de aventuri colective. Abia din 2010 încoace observ că „mirajul Eurocon“ revine în actualitate, iar reportajele unor autori români (membri ai SRSFF) privitoare la manifestările desfășurate atunci la granița dintre Cehia și Polonia, la Stockholm un an mai târziu și, recent, la Zagreb, în Croația, fac dovada unor încercări de recuplare la mecanismul acestor evenimente. N-am nicio îndoială că recâștigarea timpului pierdut, inclusiv a terenului scăpat de sub controlul „românesc“ odată cu dispariția generației inițiatorilor convențiilor europene, se va realiza greu și nu chiar curând. Alții au început să facă jocurile acolo.
Dar merită încercat. Sigur că merită, dacă ne vom construi și ne vom folosi relațiile internaționale pentru a promova valori certe ale SF-ului românesc actual. Altfel, premiile importante vor merge în continuare spre irlandezi, ruși, croați, nouă rămânându-ne satisfacția că ne străduim să organizăm un nou Eurocon în România. Șansă de care s-ar putea să nu știm profita integral, cum s-a mai întâmplat și altădată. Despre euROcon ’94 vin și astăzi, după aproape două decenii, aprecieri superlative. Totuși, alții ne-au „luat“ de sub nas premiile mari chiar și atunci, „pe teren propriu“, cum se zice în fotbal. Nouă ne-au rămas cele, oarecum obligatorii, pentru buna organizare.
