de Mircea OPRIŢĂ
O situaţie interesantă a apărut odată cu explorările meticuloase ale lui Ion Hobana prin volumele unor scriitori recunoscuţi de istoria literaturii române, dar pentru alte motive decât acela de a fi cultivat SF-ul. Până în 1969, când s-a publicat antologia intitulată Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti, singurul literat „clasic” despre care reuşiserăm să aflăm că ne bântuia domeniul era Felix Aderca. Dintr-o dată, însă, descopeream că şi alţi scriitori de profesie călcaseră pe terenul utopiei şi al anticipaţiei: nume sonore, precum poeţii Tudor Arghezi, Ion Minulescu şi Victor Eftimiu, prozatorii Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu şi Victor Papilian, eseistul Ion Biberi şi, last but not least, Mircea Eliade. Cartea lui Hobana, care a şi fost încununată în anul următor cu un premiu al Uniunii Scriitorilor, prezenta câte un fragment ales din opera fiecăruia, propunând totodată interpretări menite să lumineze textele respective sub aspectul apartenenţei lor la SF.
Aici, însă, din punct de vedere metodologic, începem să avem o problemă. Cei citaţi mai sus au creat, în mod incontestabil, o operă valorificată de istoria literaturii şi – de ce să nu recunoaştem – cu destule cărţi citibile în continuare, în ciuda faptului că gusturile de lectură se schimbă. Mulţi dintre ei au publicat zeci de volume, pe subiecte diverse şi adesea extrem de variate, inclusiv ca realizare stilistică. Un cercetător înzestrat cu răbdare şi interes va putea găsi în ele şi unele texte cu sunetul insolit al literaturii SF. Evident, altceva decât SF-ul primar, de o convenţionalitate extremă – „ştiţi, literatura aceea cu rachete, roboţei, invenţii năstruşnice”, cum îmi amintesc că s-a mai spus.
Între sutele de sonete produse de Victor Eftimiu există, într-adevăr, unul ce evocă un timp preistoric, când extratereştrii veneau pe Pământ cu rachetele şi cu nişte „sprintene elicoptere”, ca să vâneze mamuţi, ori să-şi petreacă „luna de miere” în ţinuturi exotice. Dar poezia aceasta este o creaţie târzie, de prin anii ’60 ai secolului trecut, când anticipaţia era deja lansată „oficial” şi la noi (sub denumirea de „literatură ştiinţifico-fantastică”), iar ipoteza paleoastronautică circula în reviste precum Știinţă şi tehnică şi chiar în Luceafărul, unde îşi avea popularizatorul pasionat în Mihu Dragomir. Scrierile mai vechi nu conţin asemenea acroşaje directe la tematica genului nostru. Pentru cunoscători, cum spune francezul, ele înglobează motive SF, dar introduse – tot fără o conştiinţă de gen – în miezul unor situaţii de tip fantastic. Nu întâmplător asemenea lucrări pot fi interpretate şi de pe versantul celălalt, al literaturii fantastice propriu-zise. Ori, ca să fiu şi mai exact, în primul rând de pe o asemenea poziţie, şi abia apoi, printr-un studiu al reflexelor şi ecourilor, într-o abordare cu caracter SF.
Astfel, născocirile lui Cezar Petrescu, bunăoară păpuşile automate, vocea sintetică, ochiul reproducător de sunete din romanul Baletul mecanic, sunt anticipaţii tehnice lăsate să evolueze constant în regimul supranaturalului, iar maşinăria de tip perpetuum-mobile construită de Gib I. Mihăescu pentru personajul iubitor de himere din Braţul Andromedei, înainte de-a putea fi asimilată motivelor SF, ţine de utopiile tehnologice cu caracter absurd. În câteva situaţii din antologia pomenită, Ion Hobana a fost nevoit să facă veritabile exerciţii de abilitate spre a ne convinge că unele scrieri fantastice alunecă şi spre domeniul nostru, măcar prin aspectele interpretabile ale motivelor antrenate în construcţia lor. Ce-ar fi să vedem în calităţile enigmaticului domn Damian din nuvela De vorbă cu necuratul de Ion Minulescu (aspaţialitatea, ubicuitatea şi profetismul infailibil) doar nişte aspecte ale unui „miraculos” ştiinţific, cu suport material? Ce-ar fi ca în situaţiile de teleportare temporală şi de invizibilizare apărute la Mircea Eliade, în Nopţi la Serampore, prin practici yoghine, să vedem aceleaşi convenţii care, la Wells, argumentate la fel de sumar, erau puse în seama Exploratorului Timpului şi a lui Griffin din Omul invizibil? Tactica aceasta e, neîndoielnic, reducţionistă, dar nu lipsită de sugestivitate.
Problema pe care o pomeneam mai sus este cea a anexionismului, a însuşirii de texte şi autori, fenomen pe care nu o dată l-au practicat şi îl practică genurile mai noi în scopul credibilizării lor prin contribuţii prestigioase, sustrase unor domenii deja constituite, cu fenomene proprii desfăşurate pe o mai largă arie temporală. SF-ul nu face nici el excepţie de la astfel de iniţiative, iar fantasticul şi utopia reprezintă pentru el, nişte domenii proxime.