Romanul recent al lui Dan Doboș, DemNet, a fost întâmpinat cu mult interes și simpatie atât de către fani, cât și de criticii specializați în discutarea genului SF. Michael Haulică, de pildă, nu ezită să-l declare „bestsellerul acestui deceniu“, formulare ce-ar putea fi suspectată de convenționalism publicitar și reclamă comercială, întrucât apare înscrisă pe coperta a patra a voluminoasei cărți pomenite. Cred că va trebui totuși să fim atenți la destinul acestui roman și să nu respingem, ca hazardată, perspectiva enunțată mai sus, din două motive. Mai întâi, fiindcă romanul este cu adevărat bun, lucru pe care sper să-l dovedească și analiza mea dintr-o cronică aplicată. În al doilea rând, pentru că Doboș face un neașteptat gest de promovare pentru carte, scoțând-o din păguboasa formulă a distribuției pe culoarele tradiționale, prin librării mai mult sau mai puțin interesate să fructifice și în beneficiul autorului marfa pe care o vând. Cartea se poate comanda, deocamdată, direct de la „producător“, care își asigură în felul acesta controlul asupra vânzărilor, operând și cu publicitatea aflată la îndemâna sa. O publicitate incomparabil mai modestă, bineînțeles, decât cea existentă în dotarea 
marilor companii editoriale și de librărie, însă destul de eficientă, se pare, pentru a porni motorul unei distribuții fără intermediari.
Între cele două războaie mondiale nu era ceva neobișnuit ca un autor să-și scoată cărțile în regie proprie, după care să și le vândă personal, hai să nu zic la colț de stradă, dar neuitând să-și tipărească adresa pe volum și sperând că un viitor cumpărător ar putea fi mobilizat de ofertă. Era vorba, totuși, mai cu seamă de autori modești, de veleitari în care editorii nu riscau să-și investească banii proprii, lăsând în seama celui direct interesat sarcina de a se descurca așa cum dădea Dumnezeu. Obiceiul a fost redescoperit și pus într-o practică ferventă după 1990 (chiar dacă vechea Editură Litera fusese autorizată să mai degajeze întrucâtva de presiuni producția strict controlată de carte și în anii dinainte). Dan Doboș nu este însă un scriitor pe care editorii să-l refuze – dimpotrivă, cred că ar fi publicat oriunde și-ar prezenta un manuscris. Ceea ce nu înseamnă că editorii de astăzi s-ar lăsa cu ușurință târâți în acte de generozitate, făcând din el autorul de best-selleruri care merită să fie. De această rezistență la veritabilele strategii necesare (și totodată inspirate) ale vieții culturale contemporane din România semnatarul lui DemNet s-a convins cu prilejul publicării celor trei volume din seria Abației, făcând, cu ultimul dintre ele, o primă tentativă de a-și gospodări singur patrimoniul literar. Spre deosebire de șansele modeste ale temerarilor de odinioară, avem astăzi la îndemână Internetul, un instrument redutabil pentru circularea și recircularea rapidă a informației, iar blogul personal și revistele electronice pot sprijini vânzarea unei cărți mai mult decât simpla ei expunere pe un capăt de raft.
Rămâne să ne mai întrebăm dacă e destul. Dacă e chiar soluția optimă pentru ca un volum de valoare și, în plus, cu toate caracteristicile ce l-ar recomanda pentru statutul de best-seller să și ajungă să profite de această șansă aparte. Trebuie să spun că, prin forța lucrurilor, sunt solidar cu Dan Doboș în această meditație, sprijinindu-mă pe o constatare din finalul cronicii pe care Ștefan Borbély a avut amabilitatea de a o face, în revista Contemporanul, propriului meu roman, Călătorie în Capricia. „Din păcate – observă distinsul critic – nu mulţi ştiu de roman; într-o cultură literară mai bine aşezată decât a noastră, el ar fi fost de mult un best-seller, pentru a cărui achiziţie cititorii s-ar fi îmbulzit în librării sau ar fi înroşit Internetul… La noi, mizele sunt mai mici. Capriciene…” De fapt, tot un fel de mize balkanice, fiindcă de același spațiu socio-cultural discutăm. Din motive de comoditate, poate și dintr-un scepticism asupra „metodei“, eu nici măcar nu m-am ostenit să-mi pun la punct o strategie menită să ajute cât de cât vânzarea cărții, privind oarecum detașat ceea ce i se întâmplă. Ce s-ar putea obține prin acest cumul de funcții, scriitor, editor și librar? Vânzarea câtorva sute de exemplare, hai să zicem două-trei mii, cu prețul unor eforturi care îl scot inevitabil pe autor de la masa de lucru și dintre proiectele sale de creație, încărcându-l cu operații penibile, precum împachetatul și expedierea volumelor proprii către cei ce le-au comandat. Poate că nu-i chiar un lucru rău, dar mă îndoiesc că pe calea asta ai vreo șansă să deschizi romanului tău poarta spre condiția – meritată, după cum spun cititorii avizați – de best-seller.
Firește, nu fac greșeala să cred că un bestseller ar trebui să contabilizeze neapărat milioane de cărți vândute, ca Harry Potter, dar și ca atâtea alte romane, de SF curat, publicate în Statele Unite. În Balkania sau în Capricia măsurile sunt cu totul altele și trebuie să ne rezumăm la ele. Fără să fiu un nostalgic, mă văd obligat să constat că timpul best-sellerurilor SF scrise de români a trecut înainte să vină cu adevărat. Unii dintre noi am apucat vremuri când nu puține volume ale genului se publicau în zeci de mii de exemplare și se vindeau în două-trei zile, de sub tejghea. Din păcate, tot fără avantajele financiare mari pe care autorii unor cărți bine vândute ar fi îndreptățiți să le aștepte într-un sistem ce funcționează corect. Între timp, e adevărat, s-au mai produs unele defecțiuni: la obiceiurile noastre de lectură, la strategiile editoriale, s-au mai acumulat prejudecăți noi în locul celor vechi, ori chiar peste acelea, complicând viața culturală a țării și a SF-ului autohton odată cu ea.
Sau poate că vremea aceea, a best-sellerului veritabil, încă n-a apucat să vină, iar Dan Doboș, cu temeritate, face primii pași în întâmpinarea ei. Ceea ce nu înseamnă totuși că, de unul singur, ar avea vreo șansă. Oricât de bine ți-ai vinde cartea pe blog, fără o modificare de optică și o schimbare de tratament moral la nivelul instituțiilor cu greutate implicate în destinul cărții (edituri, librării, târguri de carte etc.) nu se poate spera mare lucru. În consecință, un SF de valoare, performant inclusiv ca forță de penetrare în public, riscă să rămână și pe mai departe prizonierul mizelor mici, cum spune profesorul Borbély.
Cine pierde din faptul că „marfa“ bună nu-și poate folosi cu maximum de eficiență momentul? Întrebare retorică, firește! Pierdem noi toți: și născocitorii de subiecte SF (în cazul de față), și editorii opaci, și distribuitorii rapace, dedați la jocuri ușoare și modeste. Pierde cititorul, la urma urmei, privat de cărți care ar putea fi importante pentru mobilarea eficientă a minții lui. Deși aici mai poate fi citat un adevăr cinic, și anume, că nu poți pierde ceva ce n-ai avut. Decât dacă, eventual, descoperi golul acesta mai târziu și-l regreți. Măcar DemNet, conform ursitoarelor care au oficiat la nașterea lui, mai are la dispoziție un întreg deceniu.