Un palat care se respectă are o intrare principală, cu porți largi și impunătoare, pe unde pătrunde „lumea bună“, cu fruntea sus și cu pieptul scos înainte, așteptând eventual onorurile casei, sau comportându-se în așa fel încât să se vadă că ar fi oricând gata să le accepte; și o intrare secundară, pe unde circulă personalul de serviciu și invitații de rang mărunt, „tolerații“, cei pe care știi că nu-i poți da când vrei afară, dar îi poți ține în holul de așteptare, sau, descoperind că se fofilează înăuntru, te poți face eventual că nu-i vezi.
Când, prin 1976, m-am prezentat la Asociația Scriitorilor din Cluj cu dosarul pentru intrarea în organizația noastră profesională, secretara de atunci, o gonflată ștearsă și banală, însă plină de importanța funcției în care se nimerise, a ținut să-mi atragă atenția că pentru un asemenea botez de „înnobilare“ aveam neapărat nevoie de două cărți publicate. Am cinci, m-am văzut obligat să precizez, spre stupoarea funcționarei care ar fi trebuit, poate, să știe tot atât de bine ca mine lucrul acesta (că nu ne vedeam ochi în ochi, la activitățile instituției, pentru prima oară).
Amintindu-mi întâmplarea, îmi vin în minte și motivele pentru care amânasem ani în șir momentul intrării mele în Uniune, deși alți colegi din generația mea profitaseră de șansă cu promptitudine. Cunoșteam prejudecățile establishment-ului cultural din epocă față de un gen deja etichetat, după ureche, ca paraliteratură și – marcat inevitabil de ele – hotărâsem să aștept până când primelor mele cărți de anticipație li s-au adăugat un volum de versuri și un roman de realism fantastic bazat pe niște istorii ale familiei mele, Pasărea de lut. În plus, ieșise la Cartea Românească și volumul Adevărul despre himere, pe care doamna Georgeta Dimisianu, redactorul meu de atunci, nu voia cu niciun chip să-l trateze ca SF, ci doar în latura sa de proză fantastică. Eram, cu alte cuvinte, destul de prudent ca să-mi asigur prin argumente „credibile“ o reușită administrativă și, înainte de orice, destul de lămurit cu faima proastă a literaturii pe care simțisem totuși nevoia s-o scriu. Ba chiar o scriam cu plăcere.
Prin asemenea frământări presupun că treceau și alți colegi de condei nărăviți la SF, până și dintre cei intrați deja în Uniunea Scriitorilor, prin Asociația de București. N-a trebuit să aștept prea mult până să-mi dau seama că se practica și acolo o discriminare, întrucât toți aceștia fuseseră înghesuiți într-un compartiment „bun la toate“: Secția pentru copii și tineret. Dovadă că anticipației i se făcuse cumva loc la categoria Junior, unde, chiar dacă scrierile unora se potriveau ca o mănușă (bunăoară povestirile Georginei-Viorica Rogoz și ale lui Mircea Sântimbreanu), multe altele păreau vârâte cu forța. Discriminarea se menținea și la premiile Uniunii: indiferent de nivelul de adresabilitate și de calitatea literară a unor lucrări SF luate în seamă de jurii, ele erau trecute – printr-un consens ținând de normalitatea acceptată – de la categoria onorantă, proză pur și simplu, la categoria privită cu superioară îngăduință: literatură pentru copii.
Regăsesc toate aceste situații și în anii din urmă, atât în mentalitatea autorilor noștri, cât și în mentalitatea (cândva se spunea mai tranșant: „năravurile“) instituției în cauză. La sefiști – și mă refer la cei cu mai mult de două-trei cărți publicate – funcționează aceeași neîncredere produsă de vechile și mereu reactivatele prejudecăți, în ciuda faptului că literatura de azi nu mai seamănă deloc, ca subiecte și modalități ale scrisului, cu literatura anilor ’70 din secolul trecut. Oi fi destul de bun, mă iau ăștia în seamă cu cyberpunk-ul meu sau cu incursiunile prin fantasy?… Îndoielile sunt firești și chiar folositoare câtă vreme contribuie la progresul creației proprii și nu se transformă subit în contrariul lor, în reacții de orgoliu exagerat: ia să ne mai lase în pace!, scriu ei mai bine decât scriem noi? Noi ne citim între fani, dar pe ei îi mai citește cineva? Și, la urma urmelor, ce-i aia, Uniune a Scriitorilor? Americanii au Uniune? N-au, dar au Worldcon începând din 1939. Francezii, italienii, irlandezii au uniuni naționale de scriitori? Nici ei n-au, însă au ESFS, Scocietatea Europeană de Science-Fiction, cea care organizează anual convențiile continentale, denumite Eurocon. Și așa mai departe.
Pendularea între orgoliu și umilință are în ea ceva dramatic, dar contează mai puțin din perspectiva lucrurilor fundamentale. Sigur, au fost voci care s-au grăbit la un moment dat să iasă în avanscenă și să clameze că Uniunea Scriitorilor este o instituție depășită, cu trecut stalinist și viitor incert. Că doar în fostele țări comuniste s-au organizat asemenea mamuți ai întrajutorării tovărășești și ai cenzurii subteran acceptate. Ceea ce-i o exagerare totuși, fiindcă Societatea Scriitorilor Români datează dintr-o vreme când Lenin mai privea râvnitor spre Petrograd de dincolo de granița Finlandei, cu obiectivele comunismului încă departe de practica lor consemnată ulterior în istorie; așa că scriitorii români vor fi avut în vedere cu totul alte motive decât comandamentele politice ale societăților totalitare de mai târziu. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre faptul că statutul de scriitor nu este incompatibil cu SF-ul, atunci când acesta din urmă e făcut cu talent, iar performanțele sale țintesc dincolo de reproducerea mecanică a unor clișee, lăsând să se audă și sunetul inconfundabil al persoanei aventurate printre aceste convenții generice.
Până să învețe alții acest adevăr, va trebui să-l învățăm în primul rând noi, cei ce iubim mirajele anticipației și le consemnăm în scris. Palatul de care vorbeam la început e pentru toți scriitorii talentați, indiferent de genurile și subiectele pe care au decis să le servească. Știu cazuri de oameni pe cât de dotați cu uneltele scrisului, pe atât de înzestrați cu bun simț și sfială. Liviu Radu, de pildă, a ezitat îndelung înainte de a bate la ușile Uniunii și poate că n-o să se supere dacă fac acum mărturisirea că, în virtutea poziției mele de ins acceptat mai de multă vreme în pomenita instituție, pur și simplu l-am „împins“ într-acolo. În conjuncturi nefericite i s-a pierdut la un moment dat dosarul, cu toate recomandările adunate în el. I-am refăcut fără ezitare acele rânduri de apreciere menite să sintetizeze ceea ce am și scris într-o serie de articole despre cărțile lui. Au fost și alții cărora fie le-am insuflat, fie le-am încurajat ideea de a-și ocupa un loc ce li se cuvine alături de ceilalți practicanți ai scrisului din România, scriitori de mainstream, cărora prejudecățile privind conținutul specific al operei lor nu le stau înainte ca o probă de dificultate suplimentară, ce trebuie trecută neapărat în procesul de selecție.
Probabil că ușa principală a palatului va mai scârțâi multă vreme atunci când ne vom opinti s-o deschidem, dar există semne că deja s-a deschis în fața unora dintre practicanții SF-ului. Măcar din când în când, în funcție de insistența sau de abilitatea celui ce pune mâna pe clanță. Ion Hobana a fost vreme îndelungată secretarul pentru Externe al Uniunii Scriitorilor, Vladimir Colin a avut și el un rol important în conducerea Asociației din București. Alții dintre noi ne-am străduit să ne facem datoria față de breaslă în Consiliul Uniunii și în Comitetul Director. Dar generațiile vin și trec, prin urmare nu e de mirare că stăm cu gândul și la viitor. Spun asta pentru mai tinerii care ni s-au alăturat în ultimii ani, sau ar fi tentați s-o facă de acum înainte. Sunt de înțeles neîncrederea și sfiala, dar mai trebuie și curaj. Teoretic vorbind, îndrăzneților ar trebui să li se deschidă toate ușile, indiferent unde le plasează arhitecții.