În exegezele sale rezervate istoriei anticipației, Ion Hobana a fost întotdeauna preocupat de cronologia motivelor importante pentru domeniu, bucurându-se să găsească vreun text prin care acestea puteau fi „împinse“ în urmă cu ani sau decenii. În volume precum Science fiction, autori, cărți, idei (Editura Eminescu, 1983) și Literatura de anticipație, autori, cărți, idei (același proiect, aceeași editură, 1986, cu o schimbare de titlu semnificativă pentru felul cum ne trata cenzura epocii domeniul, în funcție de turnúri ideologice apărute peste noapte), autorul abordează, între alte subiecte, analiza detaliată a aspectelor morfologice sub care pot fi întâlniți, de-a lungul timpului, extratereștrii care ne populează ficțiunile. Studiul se numește Îngeri sau monștri? și fixează în acest raport antitetic atitudinile extreme din relația permisă de problema respectivă. Problema în sine se definește și în alți termeni, implicând antropomorfismul, pe de-o parte, teratologia pe de alta, dar relația respectivă mă preocupă mai puțin în momentul de față decât o anume concluzie strict literară ce se poate desprinde din observarea unui lung șir de întruchipări sub care ne apare motivul pomenit.
Ființele de pe Lună și de pe mai multe planete ale sistemului solar au fost lansate în scenă de diverși gânditori care aveau prea puțin în comun cu un SF ce urma să apară la câteva sute de ani după ei, însă, motiv insolit, se dovedea util fie ca speculație filozofică, fie în tratamentul moralist al mentalității și manifestărilor umane. În asemenea scopuri, extratereștrii au putut fi inclusiv niște entități cu contur neprecizat, simple noțiuni abstracte. Când li s-a simțit nevoia unei materializări efective, aceasta a mers firesc în sensul decalcului antropologic, făpturile inteligente din stele fiind imaginate ca niște pământeni cu obiceiuri ceva mai stranii, indivizi și grupuri de felul celor ce mai puteau fi descoperite câteodată la hotarele îndepărtate ale lumii cunoscute în epocă. Sau, atunci când prejudecățile antropomorfice și geomorfice pretindeau să fie sfidate, desenul lor putea evolua spre contururi fabuloase, inspirate din regnul animalier, de la nefelocentaurii lui Lucian din Samosata sau șerpii care se încălzesc la soare prin craterele Lunii, în Somnium de Johannes Kepler, până la avalanșa de monștri atribuiți spațiilor cosmice în SF-ul propriu-zis.
Pe acest traseu al neobositei imaginații auctoriale, motivul – ca, de altfel, toate motivele genului – a suferit modificări demne de urmărit. „Obiectului“ generic (iar extraterestrul este un personaj tematic cu valoare specifică) i s-a atribuit un sens; de fapt, un evantai de sensuri, în funcție de ceea ce urmărea autorul să demonstreze prin asemenea apariții insolite. De la simpla idee filozofică dezvoltată de Fontenelle în dialogurile sale (nu suntem singuri în Univers, planetele își au peste tot ființele lor raționale și civilizațiile pe care acestea din urmă le pot produce), motivul a ajuns să ilustreze ideologii. Este, de pildă, cazul locuitorilor Marelui Cerc al lui Ivan Efremov, cu larg popularizatul roman Nebuloasa din Andromeda și nuvela Cor Serpentis, unde extratereștrilor li se atribuie calitatea de oameni perfecți, fizic și moral, întrucât poartă pe umeri idealurile utopice ale comunismului condus spre limitele extreme ale Galaxiei.
Tot ideologii, dar de altă natură, ilustrează adesea și destule texte anglo-saxone, unde monștrii extratereștri, invadatori nemiloși, par să sintetizeze prejudecățile și temerile americanului de rând confruntat cu conflictuala realitate a războiului rece. La urma urmelor, până și această poziționare a motivului într-o exemplară disjuncție ține de prejudecată, de discordia politico-ideologică dintr-o epocă sau alta și de felul cum se reflecta realitatea imediată în concepția autorilor. Motivele SF circulă, se reiau, uneori fără mari modificări, dar adesea prelucrate, cu funcții complet diferite de cele atribuite inițial. Cunosc, de pildă, povestiri americane publicate chiar în anii războiului rece și în care motivul extraterestrului deviază scrierea de la eroismul naționalist glorificat spre o satiră a militarismului agresiv. La fel, apariția unor vizitatori din alte lumi în sudul rasist al Americii a putut fi folosită ca mijloc de abordare ironică a prejudecăților rasiale.
Într-o cuprindere enciclopedică a domeniului, semnalarea priorităților își are, fără îndoială, rostul ei, dar problema în sine nu prezintă, în literatură, importanța pe care o deține în știință. Faraday rămâne important în fizică, deși legile sale privitoare la curentul electric seamănă a jucării de copil printre subtilitățile greu comprehensibile ale speculațiilor fizicii actuale; ceea ce nu exclude poziția de neclintit a autodidactului englez în istoria fizicii și nici, mergând mult mai în urmă, prioritățile lui Arhimede în stabilirea unor legi ce ni se par astăzi aproape anecdotice, bune de ilustrat volume de popularizare, gen Fizica distractivă. Literatura, cum spuneam, rămâne mai puțin interesată de momentul când și-a făcut apariția unul sau altul dintre motivele cu care operează. Mai exact: nașterea acestora, chiar căutată cu hărnicie de către analiștii scrupuloși, rareori devine concludentă pentru calitatea operelor unde li se pot semnala cele dintâi prefigurări. Formele literare evoluează nu neapărat pe seama inventării de motive noi, ci prin reluarea în chip inspirat și perfecționarea motivelor existente, în cadrul unor scrieri mai reușite din punct de vedere literar decât cele unde am putea descoperi eventual prima lor apariție.
Observația are valabilitate și pentru SF-ul privit ca literatură; deci și în cazul motivului inteligențelor extraterestre, pe care mi l-am ales pentru exemplificări. Memoria noastră reține scrierile respective nu în funcție de avantajul pe care l-ar avea un autor asupra altora prin faptul că tratează teme, subiecte, idei generice în avans față de ceilalți, ci în funcție de reușita sau nereușita tratamentului literar aplicat. În mainstream ar fi absurd să susții că povestea lui Dafnis și Chloe aplică un patent absolut asupra temei iubirii, interzicându-i reluarea în variante noi, așa cum – dacă tot l-am pomenit pe Faraday – știința ne împiedică să-i rescriem acestuia legile temeinic stabilite la începutul secolului XIX, iar dacă am face-o, oricum n-am avea putința să demonstrăm altceva decât ce a fost deja demonstrat. În SF, motivele nu doar că permit rescrierea, dar putem spune că o chiar „cheamă“, o invită în scenă, impun așadar o provocare a cărei miză majoră este tocmai evoluția genului.
Șansa rescrierii există cu adevărat și am fi lipsiți de inspirație dacă n-am profita de ea. Rescrierea nu înseamnă însă muncă de copist; înseamnă, dimpotrivă, creație conștientă și adăugare de sens unor valori aflate în circulație. Inovațiile pot viza elemente de structură intimă a motivelor SF abordate – și așa s-a ajuns, de la extratereștrii cu alcătuiri cvasiumane, la cei constituiți din siliciu sau chiar din antimaterie, de la cei care respiră oxigen, la unii cu metabolismul bazat pe fluor sau pe radiații cosmice, de la uriași de felul lui Micromegas (musafirul din Sirius) al lui Voltaire, până la civilizația microscopică din corpul inocentului colonizat Neuhoff, dintr-o povestire a lui Ovid S. Crohmălniceanu. Dar inovațiile repetatelor rescrieri ale motivului sunt parcă și mai împlinite când ating funcțiile acestuia, modificându-le în sensul unor legături complexe cu specia umană, relații aflate dincolo de simpla expunere a unor structuri biologice imaginare, dincolo de comoda rezolvare belicoasă din romanele și filmele de aventură spațială, și anume, în sfera unor soluții de rafinament pe care le întâlnim, de pildă, în Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke și la Stanislaw Lem, în Solaris.