M-am decis să intervin într-o discuție despre premiile care se acordă la noi pentru literatura SF. Preocuparea pentru acest subiect o cred permanentă, dar oarecum subterană, în mediul celor ce scriu asemenea literatură și al cititorilor ei. Din când în când, problema iese la suprafață, vehiculată de autorii și editorii genului, cum văd că fac Michael Haulică și Horia Nicola Ursu într-o apariție recentă din revista digitală Galileo. Și e bine că se întâmplă așa, ca să mai lămurim câte ceva în materie. Bineînțeles, exclud din principiu perspectiva unei lămuriri din categoria celor „ultime și definitive“, fiindcă o asemenea pretenție i-ar umili pe toți cei care și-au mai pus chestiunea în decursul timpului, exprimând-o în termeni proprii, dându-i soluții de moment, crezând-o eventual epuizată și trebuind să constate apoi, periodic, că discuția revine, în interesul altei etape de creație și a altor participanți la ea.
Nu pot lua în serios nici vocile care proclamă în mod categoric inutilitatea premiilor, pe motiv că ar reprezenta doar gesturi formale, îndreptate spre satisfacerea unor orgolii vane. Și în domeniul nostru premiile sunt importante, ca peste tot unde se exprimă diverse forme de manifestare artistică. Înainte de a răspunde vreunui orgoliu, un premiu poate recompensa un efort creator, o performanță remarcabilă, și este de dorit să se întâmple chiar așa. Odinioară, când competițiile anticipației erau rare, despărțite între ele prin câte un întreg deceniu, e posibil ca un premiu să fi fost întâmpinat cu mai multă emoție decât cele de astăzi, pentru că puteau constitui, măcar pentru unii dintre premiați, un moment de fericită lansare în carieră. Așa s-a întâmplat cu tânărul Adrian Rogoz în 1955, moment de pe urma căruia genul nostru s-a ales cu un animator devotat și fervent, dar și cu memorabila Colecție de Povestiri Științifico-Fantastice. Așa s-a întâmplat cu Gheorghe Săsărman în 1962, când un premiu național și internațional totodată i-a decis virajul spre SF, în detrimentul, poate, al unei cariere de arhitect pe care și-o pregătea în aceeași perioadă. Și tot astfel îmi amintesc că s-a întâmplat și cu mine în 1973: fără să fi fost la primele mele povestiri publicate, premiul acelei confruntări mi-a marcat pașii următori, reprezentând suportul psihologic al unei serii de cărți atunci încă nescrise.
A urmat o vreme – de prin 1975 și până dincoace de 1989 – când premiile s-au înmulțit spectaculos, dar în sensul spectacolului gratuit, efemer și fără urmări importante pe care ni-l oferă an de an, în iulie și la început de august, roiul meteoric al Perseidelor. Nu vreau să spun că ploaia de premii cu care se finaliza fiecare consfătuire anuală a cenaclurilor de anticipație nu și-a avut rolul ei în stimularea interesului pentru scrisul pe teme SF. Sunt nevoit totuși să constat că nemăsurata risipă de bunăvoință a juriilor (din care am mai făcut parte și eu câteodată, dar tonul l-a dat Vladimir Colin, ca președinte aproape permanent) a produs și o alterare de credibilitate a ideii de premiu. Pe lângă fireasca răsplată cuvenită celor mai bune texte din recolta de peste an, Perseidele acelea trebuiau să încurajeze chiar și gesturile de creație întâmplătoare, să stimuleze altele, să întrețină un suflu general. „Scrieți băieți, numai scrieți!“ Iată, revenit, îndemnul de odinioară al lui Heliade Rădulescu, cu viză și miză pe fandom! Cine va vrea să revadă listele cu zeci de premii I, II, III și mențiuni ale acelor ani, date pentru nuvelă, povestire, schiță, eseu, versuri, grafică, debut și pentru încă un număr de categorii inventate, ar putea fi uimit de rodnicia momentului. Dar asta nu ne spune nouă, astăzi, decât că relativ puținele texte de vârf au fost copleșite sistematic de producția cenaclieră, comună, premiată și ea pe criteriul: „Hai să-i dăm și ăstuia, că altfel se descurajează și nu mai scrie“. Și, întrucât nu se mai punea problema unei recompensări bănești, putem contabiliza astăzi sute de „diplome cu strângeri de mâini“ (cum spune unul dintre participanții la dialogul evocat de mine), care nu reprezintă însă tot atâtea premii valide, capabile să facă față unui veritabil test al valorii.
Astăzi nu cred că s-ar mai putea repeta situația. Nici fandomul de acum nu arată precum cel de odinioară. S-au înmulțit asociațiile de profil, iar la nivelul scrisului profesionist s-au înmulțit autorii, cărțile demne de luat în seamă. Prin urmare, și inițiativele de premiere, când apar, urmează alte reguli. Cunoscătorii genului stau cu ochii pe premiile date de anglo-saxoni, Hugo, Nebula, World Fantasy, premiul Asimov, premiul Arthur C. Clarke. Pe acestea și le-ar lua de model: meteoritul cel mare, care când izbește Pământul îl și zdruncină, lasă urme, „produce eveniment“. Dar nici premiile amintite nu se stabilesc într-un singur fel: premiul Hugo se votează de fani (cum am mai spus cândva, sute sau mii de fani, atâția câți se adună la o convenție mondială), iar celelalte au jurii alcătuite din profesioniști. Cam la fel se întâmplă și la noi, cu mențiunea că premiile votate de fani în România nu pot conta pe mai mult de câteva zeci de decidenți, întrucât cam atâția se implică în mod obișnuit în evaluare. În ce privește juriile, ele se alcătuiesc de regulă cu nume credibile de la noi, iar faptul că uneori rezultatul deliberărilor se contestă de către nemulțumiți nu e fără pereche în lumea anglo-saxonă, unde protestele și contestările par să fie chiar mai violente decât ce vedem noi pe bloguri, aici.
Din dialogul lui Horia Ursu cu Michael Haulică rețin o serie de păreri critice privitoare la felul cum se acordă premiile în SF-ul românesc. Nu formulele (cu jurizare sau cu vot de participanți) sunt puse în discuție, întrucât ambele pot fi valabile, cu condiția să beneficieze de o organizare corectă. Până să se dovedească o utopie, organizarea cea mai corectă ar trebui să adune la un loc toate grupările mișcării SF, măcar în cazul convenției naționale, Romcon; ceea ce s-a văzut deja că nu se prea poate, întrucât interesele grupărilor diferă, iar orgoliile funcționează mai curând cu efect de centrifugă decât ca elemente de coagulare. Asociațiile care mai dau premii, bunăoară Societatea Română de Science Fiction și Fantasy, care și-a asumat Premiul „Ion Hobana“, sunt prea legate de propriii membri încât să se ridice peste un anume partizanat păgubos (Haulică descoperă „fundamentaliști cărora le cade mâna dacă scriu numele unuia din afara cercului“). De la Uniunea Scriitorilor nu sunt multe de așteptat, cunoscute fiind reticențele juriilor sale față de genul SF. Premiile FanSF pleacă din bune intenții, dar sunt constrânse să se limiteze la cititorii blogului respectiv, relativ puțini și cu lecturi nu tocmai consistente. „Premiile Colin şi Galileo sunt singurele care îndeplinesc criteriile de obiectivitate care să mă determine să le iau în seamă“, declară Horia Ursu, în primul caz bazându-se pe credibilitatea juriului (juriu descumpănit totuși de dispariția lui Ion Hobana), iar în cel de-al doilea pe originalitatea votărilor succesive, „în sistemul de vot australian“.
Comentariile acestea vin de la niște vechi, atenți și constanți observatori al fenomenului SF, așadar nu se formulează în gol. Cu multe sunt și eu de acord, însă unora mă văd obligat să le aduc discrete corecturi. De pildă, n-aș fi chiar atât de categoric în a expedia Romcon-ul în categoria manifestărilor provinciale ce premiază exclusiv glorii locale (din orașul unde se ține convenția, care e, totuși, națională). Mi se pare prea scurt timpul pentru o asemenea concluzie, fiindcă tradiția acestor întâlniri anuale abia s-a reluat, după o lungă întrerupere. O inițiativă orientată și ea spre sporirea șanselor de obiectivitate în stabilirea premiilor sale, la fel ca aceea găsită de Horia Ursu pentru Premiile Galileo, mi se pare a fi votul combinat introdus la Romcon, unde câștigătorii se decid printr-un calcul compus din votul participanților la întâlnire și un vot al juriului profesionist. Iar faptul că SRSFF își distribuie premiile unor autori pe care mizează și pe care s-a străduit să-i atragă în propria asociație nu mi se pare mai grav decât să constați că și votanții în sistem australian de la Galileo sunt oarecum grupați în jurul revistei din Satu Mare, citesc mai ales povestirile publicate în ea și cărțile de la Editura Millennium, fără să-și facă griji că multe altele le scapă.
Adevărata problemă cu premiile rămâne – fapt observat și de colegii mei mai tineri – să se acorde pentru valoare, nu pentru făcături iluzorii. Rogoz, de pildă, n-a obținut în concursul acela de demult decât locul doi, ceea ce nu cred că l-a umilit și nici nu l-a deranjat în carieră. Se mai întreabă cineva, astăzi, cine-i și unde-i cel cu felia de tort cea mai mare?
Imagine: designyoutrust.com