Am regăsit pe net un comentariu interesant la unul dintre romanele analizate cândva și de mine, pe când redactam o carte dedicată relației majore dintre H.G. Wells și utopia modernă – coloană vertebrală a construcției sale intelectuale. E corect spus l-am regăsit, întrucât îl ținusem minte de pe la începutul anului 2012, când Marian Truță și l-a plasat pe blogul personal.
Romanul în cauză se numește The Sleeper Awakes, sau, într-o formulare inițială, preluată și de vechea traducere românească a lui Mihu Dragomir și C. Vonghizas, When the Sleeper Wakes. Așadar, Când se va trezi Cel-care-doarme, scriere din categoria distopiilor făcute să confirme regula utopică modernă, chiar dacă nu la modul tezist al altor titluri din bibliografia wellsiană (bunăoară Oameni ca zeii). Ca să înțelegem mai bine locul 
romanului în pomenita bibliografie, amintesc faptul că e o scriere de tinerețe, dar și că are în jurul ei numai titluri memorabile – Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Primii oameni în Lună, toate publicate între 1895 și 1901. Intervalul reprezintă una dintre cele mai rodnice etape de creație ale autorului englez, văzut în postura sa de romancier, nu de ideolog. Producția cu caracter de sociologie previzionistă n-avea să întârzie totuși să iasă la lumină, prin lucrări precum Anticipații privind acțiunea progresului mecanic și științific asupra vieții și gândirii umane (1901) și o pleiadă de studii aplicate, repartizate pe câteva decenii de atunci înainte: Viitorul în America, Lumi noi pentru Cei Vechi, Statul cel Mare, Războiul care va pune capăt războiului, Rusia în umbră, Conspirația deschisă și toate celelalte volume prin care Wells, scriindu-le cu o impresionantă hărnicie, se dorea un îndrumător pentru epoca proprie și pentru viitor.
Cu inteligența sa vie și speculativă, autorul Mașinii timpului nu s-a putut resemna, așadar, la condiția cuiva care își influențează contemporanii exclusiv prin pagini de literatură, ambițiile sale țintind și o angajare politică nemijlocită. Și-a expus în conferințe publice ideile socialiste și chiar a sperat la un moment dat să și le poată impune în cadrul Societății Fabiene, care pentru socialismul britanic trece drept un nucleu precursor al Partidului Laburist. De fabieni s-a dezis însă repede, văzând că tinerii aceia plini de o tulbure înflăcărare reformistă nu se grăbeau să-i îmbrățișeze vizionarismul tehnologico-sociologic, și mai înflăcărat, prin care propunea o construcție politică proiectată după toate „regulile“ utopiei moderne. Cu laburiștii chiar avea să cocheteze prin 1922-1923, candidând în alegerile generale, dar asta nu înseamnă că viziunea sa socialist-utopică ar fi suferit un reflux sub presiunea unor mai pragmatice comandamente de partid. Fabienii nu-l meritaseră, laburiștii n-aveau cum să-i accepte în programul lor politic mesianismul bazat pe noțiuni precum „revoluția constructivă“, „conspirația deschisă“, „marea sinteză a limbilor“, Noua Republică și Statul Mondial. Pentru mișcările revoluționare din Rusia, Wells a avut cuvenita curiozitate, nu însă și limpezimea analitică necesară unei veritabile înțelegeri, din moment ce era dispus să admită la bolșevicii lui Lenin materializarea socială a „samurailor Utopiei moderne“ prefigurați de el însuși pentru obiectivele viziunii proprii asupra viitorului societății omenești. Vizitând Uniunea Sovietică în 1934, s-a întâlnit cu Stalin, despre care avea să scrie că nu văzuse până atunci un „om mai corect, mai deschis și mai onest“ decât Tătucul Popoarelor, pe care mi-l și imaginez savurând în tăcere satisfacția de a-i mai fi reușit încă o dată să treacă niște aparențe pe sub nasul Occidentului naiv, fie și reprezentat de acest socialist de salon, pierdut între reverii utopice și străin de realitățile fioroase ale puterii politice efective.
Cele spuse până acum sunt de natură să pregătească ideea că nu este tocmai greșit să judecăm opera lui H.G. Wells, sau măcar o parte din ea, și în registru politic. Este ceea ce face, de altfel, Marian Truță, cu directă referire la romanul Când se va trezi Cel-care-doarme. Adormitul acesta pus să declanșeze mecanismele distopiei este transbordat, prin cunoscutul procedeu SF al somnului cataleptic, din epoca lui victoriană, tocmai în pragul secolului XXII. Numele lui este Graham (și atât), suficient pentru rolul de personaj emblematic, participant la o revoluție simbolică, de felul celei pe care reformatorul unei societăți ajunse într-un impas agravat tocmai o pregătea teoretic pentru a deschide ușa unui viitor copleșit de roadele utopiei moderne. Până atunci, însă, Graham, abia dezmeticit din somnul lui de două veacuri, trebuie să facă față unei duble confruntări: cu Londra gigantică și de o neverosimilă arhitectură futuristă a timpului ce-l recuperează și, bineînțeles, cu o structură socială parșivă, plutocratică, unde dictatura ține să se acopere de înșelătoare văluri democratice. Lucrurile sunt și mai spectaculos complicate – de către Wells, evident, care are năstrușnica idee de a-și pune personajul atât în postura de legitim stăpân al lumii (ca urmare a unei averi crescute nemăsurat în timpul somnului său letargic, prin speculațiile financiare ale „tutorilor“ lui oficiali, rămași în stare de veghe), cât și în cea de lider al revoluției menite să elibereze masele de sub oligarhi. Sigur, ar fi multe de discutat în marginea unor asemenea subiecte, cu zâmbetele și ironia cuvenite militantismului ambiguu al utopistului modern. Mă rezum însă doar la lectura în cheie politică a lui Marian Truță, care vede în această scriere de sfârșit de secol XIX „descrierea avant la lettre şi în cheie sefe a revoluţiei ruse de la 1917“. Iată și argumentele:
„Consiliul ezitant este vechea orânduire. Ostrog, politicianul abil şi pragmatic, este revoluţia rusă din februarie. Graham este revoluţia bolşevică din octombrie şi personifică poporul care se trezeşte din somnul de secole. Pentru Wells, poporul este pur, nevinovat, neatins de vreun păcat originar, dar dotat cu pasiuni copilăroase. Un popor care se trezeşte nu are cum să comită erori, spun apăsat emulii lui Marx, sângerând istoria fără să aibă conştiinţa crimei. Nici Graham nu greşeşte când se rupe de sub influenţa lui Ostrog şi se aşează în fruntea Poporului care, după ce a dat de gustul Revoluţiei, nu prea ar mai avea chef să se întoarcă «la locurile de muncă». Într-un naiv impuls, înainte de lupta finală (o luptă aeriană descrisă în 1910, iată un fapt remarcabil), Graham lasă moştenirea sa «întregului popor». Ştia oare abia trezitul că poporul este plin de ostrogi mărunţi, care abia aşteaptă ocazia de a se căţăra la butoane? Probabil că nu. Nici Wells nu a ştiut, deşi a avut ocazia să vadă în acţiune splendidul «popor sovietic» condus de ostrogul său pe nume Stalin. Sau, dacă a ştiut, s-a abţinut să ne spună“.
Dacă am admite astfel de raportări directe și ferme ale romanului Când se va trezi Cel-care-doarme la evenimentele istorice menite să schimbe fața lumii la începutul secolului XX, ar însemna să-l credităm pe autor cu ceea ce și-a dorit el mai mult decât orice: calitatea de vizionar autentic, de anticipator corect al „formei lucrurilor care vor veni“, cum sună chiar titlul uneia dintre cărțile sale mai de bătrânețe. Or, Wells a fost și rămâne un interesant făurar de modele literare, sub deschiderea filozofică îngăduită de proiectul utopiei moderne. Cât privește ambițiile sale practice și doctrinare, evoluția societății umane – cea reală, nu cea de pe planșetele unde o redesena după idei proprii utopistul – i le-a dezamăgit la modul dureros. Fapt pe care și autorii noștri de SF îl știu, iar Marian Truță, cu volumele sale de nuvele Vremea renunțării și A doua venire, este chiar unul remarcabil. De aceea, mai mult decât cheia politică (poate prea politică!) în care citește el romanul wellsian, mi se par interesante întrebările pe care și le pune în prelungirea subiectului, dincolo de moartea eroică a lui Graham în luptă cu africanii aduși de Ostrog să pacifice Londra revoltată:
„Din păcate – constată autorul nostru – Wells nu ne-a mai spus ce s-a petrecut după aceea cu Poporul lipsit de Graham, cel care i-a lăsat moştenire… totul. Oare cum s-o fi descurcat Poporul cu hoardele aeropurtate de negri? Ce s-o fi ales de tânăra Helen Wotton, cea care i-a trezit «conştiinţa de clasă»? Dar Ostrog? A învins el, oare, Poporul răzvrătit, folosind cu şiretenie maşinile mass-media şi manevrând cu determinare batalioanele de poliţişti africani? Sau poporul s-a dovedit mai tare decât el şi l-a devorat? Ori, în cele din urmă, au căzut la pace?“.
Asemenea întrebări poartă amprenta scriitorului, mai curând decât pe cea a amatorului de formule politice ferme. Poartă și o încărcătură de ironie stârnită inclusiv de originala opțiune a lui Wells de a pune cel mai bogat om din lume în fruntea revoluției planetare a viitorului. Ceea ce îl face pe un comentator al articolului (Dănuț Ungureanu, sefist talentat și el) să se întrebe amuzat: pe când o revoluție a bogaților condusă de un „amărăștean“?
Pe Wells nu-l mai putem vedea angajându-se la această versiune epică. E clar că și sarcina asta, dacă vom considera că merită, ar rămâne pe umerii vreunuia dintre noi.