Pe măsură ce pătrunzi în biografia autorilor de literatură speculativă, încerci şi unele surprize în raport cu imaginea dedusă subiectiv din paginile semnate de ei. Apar, vreau să spun, diferenţe între portretul sugerat de operă şi cel rezultat din documentele de identitate proprii, completate cu tot ce pare să fi fost autoconstrucţie deliberată, în ton cu însăşi firea celui ajuns la un moment dat şi în postura de scriitor.
Există destule cazuri în care omul şi opera nu se „contrazic”, ci, dimpotrivă, merg mână în mână. H.P. Lovecraft, de pildă, era conservator, un tradiţionalist perfect, tributar vechiului ideal american: alb, protestant, suspicios faţă de străinii de alte tendinţe şi mentalităţi. Aceştia sunt trataţi în mod premeditat ca depozitari ai unei potenţialităţi primitiv-agresive, colportori de forme religioase şi culturale presupus satanice şi, în consecinţă, denunţaţi ca atentatori la valorile civilizaţiei senine, „superioare”, cea aşezată de anglo-saxoni pe Noul Continent. Chiar dacă spre sfârşitul scurtei sale vieţi Lovecraft şi-a regretat excesele şovine din tinereţe, povestirile lui conţin destule dovezi de disperată suferinţă pentru degradarea materială şi spirituală a lăudatei lumi vechi, pe sub care îşi sapă tunele obscure diverşi „kurzi” ipotetici, ori alţi venetici purtători de nesupunere şi răzmeriţă.
Dacă venim ceva mai încoace, tot în categoria consecvenţilor cu sine îl vom vedea şi pe Robert A. Heinlein, „monstru sacru” al SF-ului american clasic. Este, la rândul lui, un om de dreapta care şi în scris se comportă cu fidelitate faţă de principiile şi idealurile în care s-a format. Romanul său Infanteria stelară proiectează la nivel galactic atitudinea „corectă” (politic vorbind) a autorului din timpul celui de-al doilea război mondial şi menţinută cu fermitate, mai târziu, şi în conexiune cu războiul din Vietnam. Brian Aldiss, în ilustraţia volumului său Trillion Year Spree, publică o fotografie în care zâmbesc frumos tinerii Isaac Asimov, L. Sprague de Camp şi Heinlein, primii doi „în civil”, ultimul echipat în haină militară, purtându-şi cu mândrie boneta şi tresele de pe epoleţi. Cu acelaşi dârz orgoliu izvorât de principiile militare americane, de data asta revărsate în spaţiul cosmic, sunt înzestraţi şi eroii romanului amintit, unde superioritatea albului protestant, trecut prin şcoala dură a instrucţiei cazone, face ravagii printre extratereştrii de toate formele şi de toate perfidiile ce pot fi puse în seama lor, ca adversari redutabili ai omenirii terestre.
Nu întotdeauna, totuşi, o asemenea relaţie om-operă evoluează rectiliniu şi armonios. Am în vedere un exemplu interesant chiar de la noi. Sergiu Fărcăşan era odinioară ziarist la Scânteia comunistă, într-un moment când viaţa politică românească trecea de la stalinismul crâncen la nebuloasa primilor ani ai lui Ceauşescu. Ideologia publicistului virat spre SF nu putea fi, în consecinţă, decât una de stânga – de extremă stângă, mai precis, dacă e s-o aşezăm pe eşichierul politic în aşa fel încât să dăm o şansă şi stângii social-democrate de azi. Din perspectiva unor asemenea convingeri ce ţineau în epocă tot de „politically correctness”, dar înţeleasă altfel decât o înţeleg americanii pe a lor, s-a redactat, de pildă, romanul Atacul cesiumiştilor, unde distopia din subteranele Pământului tinde să fie prezentată ca o faţă sinistră a Occidentului decăzut până la formele sale ultime de degradare, iar personajele aparţinătoare luminoasei utopii de la suprafaţă îşi comentează revelaţiile apocaliptice în termeni ideologici care şi-i iau pe Marx şi Engels drept puncte de referinţă cardinale. Şi totuşi, autorul nu rezistă ispitei de a produce în lumea subterană un tip de dictator stalinist, evoluat până la monstruozitate deplină, nu doar ca mentalitate deraiată, ci şi ca alcătuire fizică. Stânga şi dreapta încep astfel să se confunde într-o atitudine cel puţin duplicitară din perspectiva omului ancorat temeinic în societatea şi ideologia epocii. Dar o asemenea turnură neaşteptată dă şansă scriitorului să iasă din rigidul corset gazetăresc şi să experimenteze – nu fără o anume plăcere ascunsă, îmi închipui – ambiguităţi folositoare scrierii şi oarecum răzbunătoare pentru condiţia de ziarist angajat a autorului ei. Dacă în scrisul lui Heinlein conformismul politic al omului funcţionează pe principiul „punct ochit – punct lovit”, la Sergiu Fărcăşan descopăr o lovitură pornită într-o direcţie perfectă din punctul de vedere al conformismului de stânga, dar alunecând pe „nodurile buturugii” şi producând efecte unde nici nu te aştepţi.
Chiar dacă nu ne-ar veni să credem, până şi unui clasic de talia lui Jules Verne i se pot întâmpla asemenea surprize. Citindu-i romanele, îl descoperi nu o dată lăcrimând pentru soarta mizeră a omului simplu, suflet naiv şi oprimat prin ţările pe unde cutreieră personajele sale aventuroase. Îl descoperim, de asemenea, declarându-şi simpatia pentru revoluţii şi revoluţionari, fie ei din Imperiul habsburgic, ca în Mathias Sandorf, fie din alte spaţii geografice dominate de tiranie. Ion Hobana ne atrăgea atenţia asupra unui portret din tinereţe, care ni-l arată cu mâinile încrucişate pe piept, ca într-o imagine simbolică a revoltatului contra tuturor nedreptăţilor din lume. Asta până ne lămurim că sentimentalismul social julesvernean n-are nimic de-a face cu convingerile unui intelectual de stânga, fiind „trădat” de gesturile omului în diverse momente atestate documentar. Mă gândesc, de pildă, la episodul Comunei din Paris, când lăudătorul „pe hârtie” al revoluţiilor se retrage într-o temeinică ostilitate faţă de această violenţă petrecută chiar în patria lui, întrucât închisese tipografiile pariziene şi ameninţa astfel apariţia unor noi romane proprii, în care scriitorul era, fără îndoială, direct şi profund interesat. Mai sunt şi alte probe de conformism uman cu directă oglindire în operă. Se ştie mai puţin de faptul că memorabilul căpitan Nemo din 20.000 de leghe sub mări trebuia să fie iniţial un nobil polonez afectat de prăbuşirea ţării sale sub dominaţie străină. Însă, la sugestia editorului Hetzel şi, probabil, el însuşi nedispus să-şi ridice în cap Imperiul ţarist, cel în bună măsură vinovat de situaţia politică respectivă, Verne îşi împinge personajul departe, în India, unde stăpâneau britanicii, iar reacţiile din partea lor puteau fi privite cu mai multă nepăsare, de la înălţimea orgoliului francez.
Cazul cel mai interesant mi se pare a fi al lui George Orwell, care, fiind un intelectual cu adevărat de stânga, a putut scrie un roman ca 1984, unde satirizează excesele dictaturii stângiste. Sigur, se poate susţine şi că scrierea aceasta vizează orice model dictatorial, indiferent de culoarea sa politică. Dar alegoria cu purceluşii din Ferma animalelor e limpede că se naşte în ograda experimentelor politice comuniste şi nu poate fi desprinsă, ca subiect şi mentalitate, de experienţa personală a autorului, trăită în războiul civil din Spania. Dorind cu sinceritate să lupte pe frontul spaniol împotriva fasciştilor, Orwell s-a trezit la Barcelona în împrejurări politice tulburi: presa comunistă de certă influenţă sovietică îl trata drept fascist, era când dorit în Brigăzile Internaţionale, când refuzat ca spion, şi, în general, scriitorul avea să descopere, dincolo de idealurile nobile vânturate prin aer, o atmosferă teribilă: suspiciune, ură şi frică, manipulare a presei printr-o cenzură lipsită de respect pentru adevăr, viaţă nesigură şi mizerie cauzată de lipsuri. E atmosfera descrisă ulterior şi în 1984, poate în aspecte agravate şi în culori de un sumbru deplin. Big Brother stă totuşi în fruntea unei dictaturi secretate de socialismul englez pervertit după modele aflate deja în plină şi efervescentă manifestare. În mod paradoxal, dar perfect explicabil în cele din urmă, Orwell ajunge să condamne o demenţă politică generalizată, pentru care nu mai contează – politic vorbind – nici stânga, nici dreapta, ci doar atacul masiv şi ilogic, dar ideologic, declanşat împotriva fiinţei umane.