Howard Phillips Lovecraft este considerat acum un maestru al fanteziei, așa cum constata încă în urmă cu mulți ani, fără să fi putut însă convinge pe toată lumea, L. Sprague de Camp, autor al unei Biografii publicate în 1974 la Doubleday. Maestru al literaturii speculative, cum ne place nouă să spunem astăzi, ca să putem include într-o asemenea cutie largă și totuși vagă sub aspectul conținutului teoretizat, narațiuni în care unele premise realiste se amestecă în diferite procente cu elemente desprinse din alte genuri: fantastic, horror-ul de proveniență gotică, fantezia eroică, literatura mitologizantă, chiar și clasicul basm.
Până să fie etichetat la un mod atât de onorabil, Lovecraft și-a trăit cu demnitate umilințele și tot Sprague de Camp garantează că, la moartea acestui scriitor singular, survenită în 1937, „era aproape neștiut în afara unui grup mic de cunoscători ai beletristicii fantastice”. Se născuse în orașul Providence de pe coasta nord-estică a Statelor Unite și a rămas pentru totdeauna legat de un perimetru geografic restrâns, din care câteva călătorii la New York, Boston, New Orleans și în Canada n-au reușit să-l smulgă și să-i tulbure datele inițiale, servindu-i totuși ca surse de inspirație pentru unele povestiri. Biologic vorbind, avea o ascendență încărcată, ambii săi părinți înnebunind și murind prematur, tatăl în copilăria viitorului povestitor de subiecte „de groază”, mama ceva mai târziu, dar nu înainte de a-l fi cocoloșit până la deplina castrare a simțului său pentru realitate, lăsându-l într-o inadaptare perpetuă la viața socială normală. Cu o mentalitate imatură și, în plus, răscolit de propria sa sănătate șubredă, el a putut produce atât contemporanilor, cât și comentatorilor săi de mai târziu, impresia unui caracter nevropat: o „figură înspăimântătoare, total retrasă… respinsese «realitatea», se pare că pierduse orice fel de bun simț sănătos” (caracterizările aparțin criticului britanic Colin Wilson). Nu și-a terminat liceul, rămânând să-și construiască un bagaj cultural prin lecturi făcute în deplină solitudine, ceea ce explică aspectul singular al culturii sale formate la intersecția dintre mitologia nebuloasă, antichitatea greco-latină, onirismul dezlănțuit și manierele excentrice ale scrisului practicat de E.A. Poe și Lordul Dunsany.
Din singurătatea sa torturantă, Lovecraft a simțit totuși nevoia să iasă episodic prin texte scrise în genuri diferite, poezii, eseuri și povestiri publicate în reviste de calitate îndoielnică, precum Weird Tales, rău plătitoare, dar avându-și publicul lor specializat. Primele eseuri purtau amprenta unor prejudecăți naționaliste și rasiale, privitoare la superioritatea albului de origine anglo-saxonă, iar asemenea convingeri se fac simțite și în unele povestiri. Cu timpul, autorul și-a revizuit poziția extremistă, așa cum și-a revizuit și stilul prozelor, majoritatea lor cu subiecte încadrabile în fantezia macabră. A revizuit și textele altora, întrucât activitățile de „negru literar” au constituit sursa singurului său venit pe parcursul a aproape două decenii. A scris în jur de 60 de povestiri, câteva dintre ele lungite până la dimensiunea unor scurte romane. Și-a perfecționat treptat scrisul, aplicând și asupra sa sugestiile pe care le recomanda grafomanilor ce-l plăteau spre a se vedea publicați. De la imitațiile după Poe, Dunsany și Arthur Machen, a ajuns să compună proze de bună calitate, trezind interesul grupului restrâns de simpatizanți care i-au devenit curând admiratori, imitatori, iar după moarte chiar continuatori, bucuroși să „colaboreze” la unele subiecte rămase sub formă de simple proiecte și de note, sau pur și simplu producând propriile lor scrieri pe tema mitului fantastic al lui Cthulhu, căruia Lovecraft îi dăduse drumul în lume în 1926, prin romanul The Call of Cthulhu.
Admiratorii aceștia, deveniți curând aproape fanatici, nu puteau constitui în epocă suportul de calitate de care solitarul din Providence ar fi avut nevoie pentru ca scrisul său să fie recunoscut și să pătrundă în conștiința publică. Lovecraft și-a trăit ultimii ani din viață descurajat de critica adversă și a murit cu sentimentul că nu reprezenta nimic în viața literară a Americii. Nici la douăzeci de ani după moarte criticii în vogă, cu rubrici în ziare de largă circulație precum New Yorker, nu se considerau obligați să-l pomenească, iar când erau pur și simplu obligați de cititori să-i acorde atenție, precum cel caracterizat de biograful lui Lovecraft drept „strălucitul dar dogmaticul Edmund Wilson”, emiteau verdicte severe, din care chiar îmi face plăcere să citez: „Regret că, după cercetarea acestor cărți, nu mă pot declara mai entuziast decât înainte. Principala trăsătură a operei lui Lovecraft o constituie un mit plăsmuit cu multe eforturi care oferă elementele supranaturale povestirilor sale cele mai admirate. Acest mit presupune existența unui neam de zei străini și a unor popoare preistorice grotești care mereu păcălesc timpul și spațiul și apar ca intruși în lumea contemporană, de obicei undeva în Massachusetts”. Iar mai departe, concluzia cade ca o ghilotină: „Singura groază reală în majoritatea acestor ficțiuni o constituie groaza prostului gust și a artei de slabă calitate. Lovecraft n-a fost un scriitor bun. Faptul că stilul său pompos, prolix și lipsit de distincție a fost comparat cu al lui Poe constituie doar unul din numeroasele indicii ale tristului fapt că astăzi nimeni nu se mai preocupă cu destulă atenție de scris”.
Având, așadar, de înfruntat asemenea întâmpinări catastrofale din partea criticii oficiale, cum s-ar putea explica, totuși, celebritatea postumă a lui H.P. Lovecraft? Rămasă, eventual, doar în grupul fanilor inițiali, opera aceasta s-ar fi putut pierde printre numeroase alte veleități publicistice îngropate în revistele pulp de la începutul secolului XX și pe care doar incursiunile vreunui antologator cu simțul riscului le mai scoate din când în când la iveală. Printre multele dezamăgiri ale vieții sale de inadaptat notoriu, Lovecraft a avut și un mare noroc: unuia dintre admiratorii și corespondenții săi, August W. Derleth, i-a trecut prin minte să înființeze o editură cu scopul de a publica o carte a mentorului său neglijat de cultura oficială. Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, editurii i-a dat numele de Arkham House, după imaginarul oraș Arkham din ciclul Cthulhu, plasat de Lovecraft, într-adevăr, în acel foarte realist și banal Massachusetts care îi intriga pe critici prin subita sa pretenție de acces la o fabuloasă lume speculativ-fantezistă. Volumul acela s-a dovedit a fi piatra care, aruncată în apă, stârnește cercuri din ce în ce mai largi, în sensul că succesul lui editorial a atras după sine publicarea altora, punându-l astfel pe autor în contact cu un public în continuă extindere. America afla astfel, cu o curiozitate crescută în ritm de avalanșă, despre o operă stranie și fascinantă, în ciuda stilului „pompos și prolix” de care fusese învinuită de exegeții puritani și fără consonanță cu spiritul ei insolit.
O schimbare majoră s-a produs și în receptarea critică a lui Lovecraft, în sensul că exegeza de astăzi se arată mai puțin legată de prejudecăți exemplare, fiind dispusă să accepte adevăruri noi, folositoare pentru toată lumea. Unul dintre ele este formulat astfel de L. Sprague de Camp: „Dacă suntem de acord că nu există nimic mai prejos de demnitate în beletristica imaginativă în general și în fantezia macabră în particular, nu avem niciun motiv să nu-l socotim pe un scriitor bun din acest domeniu pe picior de egalitate cu un scriitor bun din oricare alt domeniu”. În contextul acestei idei, crede el, Mitul Cthulhu stă alături, sub aspectul creației imaginative, de Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, de Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, sau de mitul Pământului de Mijloc creat de Tolkien în Stăpânul inelelor. Și se pare că are perfectă dreptate.