Am mai spus asta cândva: colaborările între autori în vederea producerii unei scrieri comune încerc să le înțeleg, nu din principiu, ci pentru simplul fapt că le descopăr din când în când existența. Dar asta nu înseamnă că le și accept cu mare entuziasm. Și niciodată când e vorba de mine, fiindcă am ajuns de mult la concluzia că o asemenea formulă nu mi se potrivește. Uneori trebuie să constat că nu li se potriveau nici altora, deși le-au practicat: dovadă rezultatul adesea mediocru al unor osteneli conjugate, născute probabil din dorința de a construi un subiect mai repede și mai bine. Mă feresc să generalizez, fiindcă există și exemple lăudabile, nu intră totul în unul și același tipar. Unele colaborări artistice au fost chiar strălucite, bunăoară cea dintre Ilf și Petrov, în literatura generală, sau, venind la science-fiction, dar rămânând tot pe terenul limbii ruse, opera celor doi frați Strugațki, Arkadi și Boris.
În SF-ul românesc s-a lucrat pentru prima dată în echipă pe la sfârșitul celui de-al treilea deceniu din secolul trecut. Nu cunosc o altă încercare de acest fel înainte de apariția unui roman straniu, ca și titlul său, de altfel: Stafiile dragostei (1929), și care a pretins colaborarea a nu mai puţin de patru autori: Alexis Nour, Alexandru Bilciurescu, Doctorul Ygrec (I. Glicsman) şi Sărmanul Klopstock (Paul D. Mihăescu). Precizez imediat că nu avem de-a face aici cu un SF „curat“, ci cu o scriere hibridă, care invită la același festin copios senzaționalul macabru, comicul grotesc, parodia după maculatura romanțioasă a epocii și unele clișee din tradiția genului nostru, bunăoară experimentatorul de tip Frankenstein, care învie ilicit morții unui cimitir bucureștean, aplicând pe cadavre „electro și magnetoterapia“. Mai apar acolo un ser menit să elibereze specia umană de tirania instinctelor naturale, ca și imaginea unui viitor degradat moral din cauza suprapopulării planetei cu morții vii ai sinistrului doctor Heraclide.
Un cuplu de autori specializați în literatura de anticipație s-a constituit după cel de-al doilea război mondial, prin I.M. Ștefan și Radu Nor: nu atât de talentați pe cât de ambițioși, înzestrați – îndeosebi primul – pentru popularizarea științei mai degrabă decât pentru scrisul literar. Le datorăm câteva povestiri și două romane semnate împreună: Drum printre aștri (1954) și Robinsoni pe planeta oceanelor (1958). Textele acestea apăreau într-un context sărac în ce privește SF-ul românesc, iar supralicitarea lor în epocă are chiar această explicație. Până la sfârșitul deceniului respectiv, Drum printre aștri a cunoscut trei ediții, considerându-se pesemne că descrierea aventurii astronautice a unui grup de exploratori români printr-o bună parte a sistemului solar constituia o excelentă lectură instructiv-educativă pentru tineret. Nici colaborarea lui I.M. Ștefan cu Max Solomon n-a produs literatură pasabilă, romanul lor intitulat Sahariana (1956) limitându-se la construirea unui model utopic al viitorului omenirii, bântuit de poncifele social-ideologice și morale cultivate cu asiduitate de producția literară a vremii.
Dacă lucrurile ar fi mers și pe mai departe așa, aproape ca ar fi fost cazul să închid subiectul. Din fericire, în anticipația noastră a apărut și un tandem norocos, viabil și „valabil“, rezultat din întâlnirea a doi autori despărțiți întrucâtva pe axa timpului (exista o diferență de 15 ani între ei), însă convergenți ca preocupări și incontestabil înzestrați cu o bună imaginație și talent: Romulus Bărbulescu și George Anania. Dacă ne dorim să fim pe mai departe exigenți, peste romanul lor de debut, Constelația din ape (1962), am putea trece cu ușurință, întrucât era marcat de aceleași trăsături convenționale cerute de portretizarea politică a viitorului planetei. Apare, însă, acolo și figurarea unei rase de extratereștri cu localizare submarină, motiv insolit, care i-a fascinat pe mulți dintre cititorii de atunci ai Colecției Povestiri științifico-fantastice. Odată începută, colaborarea celor doi a avansat – aș putea spune – în forță, progresând și sub aspectul calităților literare ale scriiturii. Romanul Doando (1965) încă mai miza aproape totul pe miracolele imaginației tehnico-științifice, închipuind o imensă „navă“ cosmică în stare să captureze în spațiul său interior o întreagă planetă, iar fanii acestui gen de anticipație au reacționat iarăși cu entuziasm. Între romanele ulterioare, în schimb, găsim unele preocupate nu numai de invenția generică spectaculoasă, ci și de o mai atentă așezare a materialului în scene și între personaje cu un mai îngrijit contur literar.
Interesant este că acest progres stilistic al celor doi autori n-a pretins sacrificarea temelor care i-au subjugat anterior (bunăoară cea a civilizațiilor galactice și a eforturilor umane în direcția stabilirii „marelui contact“), ci se realizează inclusiv pe seama introducerii de teme noi. Atât Ferma oamenilor de piatră (1969) cât și Paralela-enigmă (1973), sunt romane preocupate, la nivelul lor ideatic, de relația om-mașină inteligentă, deoarece viitorul nu mai poate fi conceput fără un asemenea instrument sofisticat. Autorii meditează la natura specială a gândirii cibernetice și nu ezită să introducă pe firul epic stări conflictuale cu omul „natural“, ceea ce poate să ne trimită spre tema fantastică a revoltei creaturii artificiale contra propriului său creator, dar pentru SF-ul nostru era, în epocă, o noutate notabilă. Ca să-și reia zborurile de cursă lungă prin Galaxie, omul trebuie să rezolve o mare enigmă și o provocare simbolică – lucruri incomparabil mai subtile, mai solicitante pentru condeiul literar decât convențiile SF de la care a pornit colaborarea.
Fiind un adept decis al ideii de individualitate creatoare a artistului, a trebuit să-mi pun întrebări privitoare la resorturile morale și culturale ce conduc la apariția scriitorilor bicefali, sau chiar multicefali, care își asumă sarcina, implicit și riscul de a compune o operă în comun. Nu mă refer la lucrările științifice, unde situația este frecventă și mult mai ușor de înțeles, dar acolo nu poți vorbi de scriitori în accepția literară a termenului. În primul caz pomenit mai sus, avem de-a face cu o „performanță“ ludică, iar ținta amuzamentului colectiv determină și nivelul general, și lipsurile romanului respectiv. La cuplul I.M. Ștefan și Radu Nor, în schimb, colaborarea se produce în registrul seriozității grave, dar faptul că amândoi concep SF-ul doar ca ramură agreabilă a științei popularizate exclude perspectiva unui răspuns foarte interesant, după cum a exclus și șansa scrierii de a obține un rezultat valoros din punct de vedere literar.
În cazul Romulus Bărbulescu-George Anania lucrurile sunt mai complicate, tocmai datorită faptului că și creația lor urcă treptat spre un alt nivel de realizare artistică. Chiar preocupați de aceleași teme și motive științifice, oamenii nu vin, într-o colaborare, cu personalități identice. M-am întrebat, simplificând situația, care dintre ei arunca ideile în joc și care le scria, punând „carne“ epică pe ele? Simplificarea e, totuși, riscantă. Și, deși convingerea mea e că – judecând după scrierile pe care de la un moment încolo le-a compus fiecare în mod independent – Anania era „mai literat“ decât partenerul său de tandem, nu poți reduce totul la o schemă vecină cu prejudecata. Este ceea ce descopăr într-unul dintre rarele lor interviuri, unde, trași de limbă, ei nu pot să nu vorbească și de felul cum își lucrau romanele. „Tu ai scris mai mult decât mine“, recunoaște Bărbulescu, mulțumind providenței că „i l-a dat pe Anania“, a cărui superioritate o acceptă fără ezitare. Dar asta poate fi și o capcană strategică, fiindcă mai sunt acolo evocări ale unor discuții prelungite de dimineața până în noapte, polemici în jurul unui subiect ori al vreunui personaj, tensiunea și totodată plăcerea unor repetate momente de descătușare comună a fanteziei. Și poate că, la urma urmelor, nici nu mai contează cine ce și cât a scris în această operă de siamezi, din moment ce formula li se potrivea, iar rezultatul conlucrării rămâne efectiv înscris într-un capitol de istorie literară.