Scriind printre primii, dacă nu cumva cel dintâi, despre romanul Insula pescăruşilor de Mircea Liviu Goga, Cristian Mihail Teodorescu făcea, între altele, şi o observaţie privitoare la limbajul folosit de personaje. Trebuie să precizez mai întâi că e vorba de nişte tineri din zilele noastre, studenţi cu preocupări în domeniul computerelor şi al realităţii virtuale, dar care ţin să reediteze formula „crailor de Curtea Veche” până într-atâta, încât îi şi găsim în roman numiţi Pantazi, Paşadia, Pirgu, iar uneori le scapă din gură chiar expresii memorabile preluate la modul „interactiv” de la Mateiu I. Caragiale. Observaţia pomenită privea însă modul general al dialogurilor din romanul lui Goga, care n-ar fi al unor tineri de azi, ci mai degrabă al celor din anii ’80, contemporani cu studenţia autorului. Presupun că, pentru un accord fin al personajelor cu epoca în care sunt plasate, C.M. Teodorescu ar fi vrut să le audă replicile pigmentate cu expresii din limbajul tineretului de azi.
Problema mi se pare destul de importantă încât să zăbovim puţin asupra ei. Cu atât mai mult cu cât avem romane din care se vede că şi alţii şi-au pus-o, dând propriile lor rezolvări. Florin Pîtea, de pildă, chiar mărturiseşte că pentru Anul terminal a făcut explorări speciale prin pieţe, baruri şi cafenele, spre a-şi deprinde urechea cu limbajul colocvial, inclusiv cu exprimările argotice actuale. Aparţinând unei promoţii mai noi de autori şi, în plus, „anglofon” prin profesie, Pîtea ştie că şi americanii folosesc limbajul străzii în SF-urile lor, pentru un spor de autenticitate ce face adesea grea viaţa traducătorilor în alte limbi. Naraţiunea din Anul terminal e pusă în seama unei adolescente din viitor, prin urmare o expresie ca „în puii mei” (formulă totuşi atenuată faţă de surata ei fără perdea, din care derivă) pare mai naturală decât „baribal bătrân” sau alte preţiozităţi artistice de la M.L. Goga şi Mateiu citire. Partea mai delicată (întrucâtva şi amuzantă) a procedeului stilistic ţine de faptul că fata care scoate din gură savuroase picanterii argotice româneşti se numeşte Isabel Ramirez şi este elevă la Liceul „William Burroughs” din Bronx. Dar aici mi s-ar putea reproşa că până şi înjurăturile unui american autentic vor trebui redate cu expresii româneşti tot atât de autentice, în caz că ne punem pe tradus.
Limbajul argotic nu este în totalitatea sa trivial, dar cuprinde şi destulă trivialitate. Iar uneori cel care ciuleşte urechea la felul cum vorbesc românii astăzi – mă rog, cei necomplexaţi cultural – are ce auzi! Există în „romanul” memorialistic al lui Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, o pagină semnificativă în acest sens; mai precis, transcrierea „brută” a unei conversaţii dintre tinerii năvăliţi într-un tren de navetă şi care, la fiecare plesnitură cu cărţile de joc pe genunchi şi la fiecare început de frază „curentă”, evocă frust organul sexual masculin, ceea ce ar putea să ne facă să credem că ăsta-i limbajul tineretului de azi. Îmi imaginez oripilarea stârnită în venerabilul istoric şi fost diplomat franco-nigerian, repatriat în România, de contactul întâmplător cu o asemenea realitate dezgustătoare pentru unul cu cultura şi manierele sale boiereşti. Exagerând puţin, am putea spune că realitatea îl invita să-şi adapteze scrisul la limbajul mahalalei de azi, cultivat cu patimă sau cu senină nepăsare de concetăţenii proaspăt redescoperiţi.
Din primele exemple discutate, vedem că Mircea Liviu Goga „ratează” perspectiva de a se cupla la limbajul străzii, pieţelor şi al mediului cultural underground în general, iar Florin Pîtea o face totuşi cu destulă reţinere. Ei sunt oameni talentaţi, cu simţul măsurii şi cu convingerea că, pe căi proprii, şi SF-ul poate participa cu succes la actul de creaţie literară. N-are, totuşi, rost să ne iluzionăm că totul decurge după un asemenea şablon nobil în anticipaţia noastră; că ea n-ar fi asaltată şi de veleitari care-şi caută locul – mai ales pe bloguri şi în alte publicaţii electronice – mizând pe audienţa pe care le-ar putea-o aduce limbajul grosier. Criticul Radu Voinescu observa la un moment dat, cu neascuns regret, reculul spre trivial al unora dintre producţiile genului, datorate unor autori mai mult sau mai puţin tineri: „Prea adesea găsesc în textele lor – tipărite sau publicate (postate, mă rog) online – stilul băiatului de cartier, uneori chiar al golanului de cartier, presărat cu invective, cu glume de prost gust, cu expresii vulgare, cu întorsături de frază care numai educaţie şi instrucţie nu implică”. Sunt şi eu de acord că nu persoanele „vag alfabetizate” constituie cititorii genului, dar nuanţez atunci când afirmă că „literatura SF nu poate să îşi propună să dubleze textele de hip hop.” Eu spun că poate s-o facă, dar nu văd la ce i-ar folosi. Argoul nu este o piatră de rezistenţă într-o limbă, cuvintele şi expresiile lui sunt repede perisabile, azi spun ceva, poate chiar plastic pentru cercul spontan al consumatorilor specializaţi, mâine aceleaşi construcţii lingvistice devin enervante ori chiar de neînţeles. Ca dovadă, îmi permit să citez anecdota pentru şcolari scrisă cândva de Mircea Sântimbreanu, şi în care un robot enciclopedic surprinde doi băieţi comentând un film în felul următor:
„– Haios era, ce zici, suflete?
– Mișto, bă!
– Ce caft îi căpăcea la gioale! Te-ai prins?
– Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a trăsnit un flit între felinare?
– Ești nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!…
– Lasă-te de cioace…
– Ete, iordanistu’!… Păi bine bă, față de ginere mort…
Dar nu mai continuă. Zise doar pe șoptite:
– Babacu’! M-am ușchit.”
Putea fi chiar un film de science-fiction. Dar nu asta e important în contextul discuţiei noastre. Schiţa A se feri de umezeală! datează din anii ’60 ai secolului trecut şi, dacă mie îmi mai sunt clare expresiile juvenile adunate grămadă şi ironizate de autor, mă întreb ce mai spun ele şcolarilor de astăzi, nedespărţiţi de telefonul mobil şi cu acces permanent la tentaţiile Internetului. Sunt convins că argoul lor e altul, dar nu mă îndoiesc nici de faptul că o expresie precum „dă-l în puii mei” va fi, peste timp, tot atât de ridicolă ca „gioale”, „uşcheală”, sau „flit între felinare”.