Vorbind despre cele mai noi experiențe din SF-ul anglo-saxon, un comentator amabil al acestora, britanicul Paul Kinkaid, observă în ele o radicală schimbare de viziune și de ton în comparație cu lucrările clasice ale genului, cele animate de orgoliul triumfului american.
„Înainte de 1984 – constată criticul – viitorul era american. Chiar şi atunci când science fiction-ul bântuia cele mai îndepărtate colţuri ale Galaxiei, întâlneam planete americanizate sau căram cu noi victorioasele valori americane. Iar când acţiunea unui roman SF se limita la planeta Pământ, guvernul său mondial reflecta de fapt în mod evident America (din punct de vedere social, cultural, rasial, sexual şi politic)”.
Este foarte posibil ca orientarea aceasta, totuși totalitaristă în esență, să fi reflectat o mentalitate ceva mai generală și cu puternice rădăcini politice în societatea construită efectiv între Atlantic și Pacific după cel de-al Doilea Război Mondial.
Însă, când se referă strict la SF, Kinkaid găsește originea amintitei tendințe în – cum spune el însuși într-o formulare suficient de dură – „influența covârșitoare a abordării șovine a genului de către John W. Campbell”. Plătind foarte bine la revista Astounding Science Fiction, mentorul de odinioară al așa-numitei Epoci de Aur din SF a reușit să impună colaboratorilor criterii de nezdruncinat, între care cel al personajului ilustrat invariabil de bărbatul competent, capabil să învingă la modul eroic toate piedicile din Univers. Semănătorul de Americi victorioase până la marginea Galaxiei, respirând prin toți porii progres tehnologic și valori morale promovate triumfal de „masculii albi, anglo-saxoni, protestanți și americani”.
Abia curentul cyberpunk ar fi răsturnat regula jocului, începând să vorbească – de la romanul Neuromancer de William Gibson – despre o Americă aflată într-un profund declin. Cum am văzut, însă, după nici un deceniu de cyberpunk „veritabil”, chiar inițiatorii mișcării încep să se retragă din ea, străduindu-se să găsească o formulă nouă, mai promițătoare pentru ideile și mesajele lor. Și chiar o găsesc: în 1990, Gibson și Bruce Sterling publică în colaborare romanul Mașina diferențială, dând un impuls aproape incredibil așa-numitului steampunk, în care comentatorii formulei, fie critici, fie adulatori, văd de fapt un cyberpunk pe dos.
Steam înseamnă abur, iar punk am văzut deja ce semnificație culturală (sau anticulturală) are. Convenția obligatorie pentru scrierile din această categorie pretinde ca acțiunea să se desfășoare într-o lume alternativă, care n-a cunoscut electricitatea și alte invenții tehnice rezultate din ea. Prin urmare, societatea va fi constrânsă la o existență bazată pe energii naturale străvechi, cum e forța vântului, sau oprite la nivelul secolului XIX, când motorul cu abur și dirijabilul reprezentau culmea născocirilor făcute de omenire și garanția progresului ei spre un viitor tot atât de convențional ca însăși ipoteza fundamentală a subgenului steampunk. Maniera este, totuși, mai veche decât ne lasă să credem interesul pentru ea al lui Gibson și Sterling.
Englezul Keith Roberts, de pildă, în romanul său din 1968, Pavane, imaginase deja o istorie alternativă în care Anglia secolului XX era cutreierată de locomotive cu abur, pe șine sau fără șine, și practica telegrafia prin semafoare mecanice, întrucât în urmă cu secole țara ar fi căzut sub dominație spaniolă și catolică, aceasta din urmă ostilă inovațiilor tehnice și favorabilă unui prelungit regim feudal. Chiar și în America, înainte de Mașina diferențială au existat autori interesați de o asemenea manieră retro (Tim Powers, James Blaylock și alții). Însă abia cu explozia de steampunk din anii ’90 se poate vorbi de un veritabil curent, care tot atunci și-a găsit și numele – acceptat inclusiv în teoria și istoriile contemporane ale SF-ului.
„Steampunk-ul a devenit omniprezent în ultima vreme și încă mă lupt să înțeleg de ce”, mărturisește undeva Paul Kinkaid, aparent excedat de această realitate care adună la un loc preferințele publicului cititor, elanul concurențial și mimetic al scriitorilor, precum și entuziasmul nestăvilit al juriilor, dornice să promoveze prin premii cărțile de acest fel.
Autori în vogă azi în SF-ul transatlantic, precum Paolo Bacigalupi, Cherie Priest și Robert Charles Wilson, scriu dintr-o perspectivă cu totul opusă principiilor promovate odinioară de Campbell. Ei explorează declinul Americii, iar viziunea aceasta nu diferă de cea existentă și în cyberpunk, așa că William Gibson, când s-a hotărât să schimbe formula ce-l consacrase, n-a trebuit să pună decât un singur pas dincolo de ea. Plasându-și acțiunea în viitor, ei apelează la o tehnologie demodată, cum făcuseră odinioară Keith Roberts, Harry Harrison (cu A Transatlantic Tunnel, Hurrah!, 1972) și Fritz Leiber (cu Catch That Zeppelin, 1975). Dacă pentru Kinkaid cyberpunk-ul „a înflorit și a murit”, renăscând în ficțiunea postumanistă a unor Greg Egan și Charles Stross, rămâne de mirare faptul că retro-cyberpunk-ul care poartă acum numele de steampunk a putut să „înflorească” atât de spectaculos după ce părea și el îngropat de câteva decenii.
Sigur, e foarte simplu să pui totul pe seama unei mode, „moda fantazării asupra vechii tehnologii”, spune criticul englez, atunci când vezi America pierzând poziția dominantă sub toate aspectele, nu doar politic și militar, ci și în domeniul socio-cultural. Sau să legi fenomenul de factori psihologici, precum „atractivitatea aburului”, pe motiv că și astăzi găsim oameni implicați cu pasiune în menținerea în activitate a câtorva locomotive cu abur, în Marea Britanie și în alte locuri din lume.
Există, cred, și un alt aspect asupra căruia trebuie să medităm, și anume, atractivitatea unei formule cu mai promițătoare resurse literare și mai pe înțelesul publicului larg decât epica aventurilor în cyberspațiu, cu sofisticatele ei pretenții de cultură cibernetică. O fi steampunk-ul un cyberpunk pe dos, dar în același timp e și „cununat” cu romanul istoric, permițând totodată o privire ironică și asupra istoriei, și asupra contemporaneității care o readuce, deformată în fel și chip, în colecția sa de societăți alternative.
Mai trebuie să observ că, așa cum s-a întâmplat cu produsele curentului lansat de William Gibson, românii au descoperit și plăcerea de a explora formula steampunk: ceva mai târziu decât alții, dar cu unele rezultate literare incontestabile. Sebastian A. Corn, bunăoară, imaginează în romanul 2484 Quirinal Ave., publicat în 1996, o lume alternativă în care Imperiul Roman, supraviețuitor până astăzi, s-ar manifesta ca o veritabilă forţă economică şi militară, din Persia şi până în America de Nord. Chiar dacă au ratat electricitatea, romanii moderni își exercită compensatoriu ingeniozitatea tehnică într-o serie de născociri hibride, de la cvadrigile cu roți de cauciuc și locomobilele acționate de abur, până la gramofoanele învârtite manual prin taverne și dagherotipul cu plăci de argint prin care se obțin ilustrații pentru gazetele imperiale. M-am amuzat eu însumi să născocesc prin 2005 o Românie alternativă în care transportul public a rămas în seama trăsurilor cu cai, iar elita „capitalismului sălbatic” (de care tot vorbim prin ziare în ultimele vreo două decenii) își dispută averile și puterea politică pe seama aurului alchimic și a diamantelor artificiale. Dar produsul românesc aflat cel mai la vedere al acestei formule este antologia Steampunk: a doua revoluție, alcătuită de Adrian Crăciun și publicată cu mult entuziasm de Horia Nicola Ursu în 2011.
Ca să nu dăm prilejul unei confuzii, precizez că „prima revoluție” în SF-ul românesc ar fi tot o antologie, Motocentauri pe Acoperișul Lumii, prin care am ajuns să prindem gust de cyberpunk. Nu știu ce desfășurare va avea în viitor interesul nostru pentru steampunk și chiar mă îndoiesc de faptul că vom da scriitori strict specializați pe această pistă, totuși îngustă. Important e însă faptul că autorii incluși în antologie, de la experimentații Michael Haulică, George Lazăr, Costi Gurgu și Marian Truță, până la cvasi-debutantele din acel moment, Ioana Vișan și Ștefana-Cristina Czeller, au răspuns unei comenzi tematice prin texte remarcabile, preocupate de o valorificare literară a recuzitei steampunk. Dacă tot avem ambiția să ne sincronizăm cu SF-ul mondial, e bine că o facem prin texte ce vizează esteticul și nu moda cu implicații comerciale. Care există, fără îndoială, și ea.