Dacă ne-am dori ca despre cărțile de SF să se exprime doar presa literară, cea instituită, condusă și subvenționată de Uniunea Scriitorilor, ori revistele care o orbitează mai la distanță, însă într-o dependență culturală și financiară evidentă, cred că am putea aștepta mult și bine. În redacțiile acestea „cu ștaif” plutește de decenii un aer de neîncredere în genurile neconvenționale și aș putea paria că până și recenziile de care au avut parte odinioară anticipațiile lui Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Kernbach, Hobana, Crohmălniceanu și alți scriitori „convertiți” la SF apăreau în Gazeta literară, Viața Românească, Luceafărul și Contemporanul (atunci când erau semnate de nume aparținătoare breslei literare) din pură obligație colegială și mai puțin dintr-o conștiință profesională a unei critici devotate – precum medicii de sub incidența jurământului hipocratic – propriei profesii.
Nu vreau să se creadă de aici că subapreciez critica profesionistă, dar am avut destule prilejuri de a-i vedea reticențele și prejudecățile în raport cu genul nostru, traduse practic, dacă nu direct în aprecieri din principiu negative, măcar în eschive și respingeri „dincolo de fileu”, cum se spune în tenis, a perspectivei oricărui comentariu. Nu e literatură, iar dacă ar fi, totuși, nu mă interesează, nu mă pricep, ca să înțelegi lumile cosmice și viitorul ipotetic îți trebuie cunoștințe tehnico-științifice și abordări speciale impuse de acestea, umanismul e umanism, iar dezvoltările științei sunt complicate, poate chiar de nedescifrat. În fine, argumentele pot fi multe și converg spre ideea că SF-ul e altceva decât obișnuințele de lectură din cadrul unei redacții literare tradiționale, iar criticul de profesie ar fi lipsit de instrumentele capabile să-l perceapă și să-l analizeze corect. Lucru cât se poate de îndoielnic, întrucât nu-i cere nimeni să abandoneze cunoștințele însușite la cursul de teorie literară, ci să le aplice inclusiv asupra anticipației: de vreme ce se consideră literatură, aceasta din urmă trebuie să accepte inclusiv judecățile de valoare venite dinspre profesionistul „autorizat” al lecturii. În caz că le-ar formula.
Iar unii le-au formulat, totuși: Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu dintre cei mai vechi, iar dintre cei care se exprimă astăzi tânărul Mihai Iovănel. E adevărat că acesta din urmă o face nu în „vârful de lance” al României literare, dar în reviste prestigioase, totuși, Cultura, Vatra, Caiete critice, ori în publicații de bun ecou în viața noastră culturală, precum Adevărul literar și artistic. Cercetător din echipa Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București și, prin urmare, antrenat în multe dintre proiectele academice rezervate astăzi literaturii române, dicționare, cronologii etc., Iovănel îmi pare surprinzător de bine informat și în ce privește SF-ul. Am citit articole temeinice despre unii dintre anticipatorii mai vechi, precum și cronici pertinente la cărțile recent apărute, ceea ce mă face să cred că SF-ul are deja, și presupun că va avea în continuare, un comentator avizat, intrat în zona centrală a publicisticii literare. De fapt, doi astfel de comentatori, fiindcă nu-l pot scăpa din vedere nici pe Cătălin Badea-Gheracostea, cu teza sa de doctorat despre Fantastica românească și cu numeroasele recenzii la cărțile cele mai noi ale anticipației noastre, publicate într-o rubrică permanentă din Observator cultural.
Există apoi un număr de condeieri interesanți care se exprimă pe bloguri deja specializate în discutarea cărților, inclusiv a celor de anticipație. Poate că nu sunt tocmai critici „de profesie”, ci literați în sensul mai larg al cuvântului, fiindcă la Adina Barvinschi, de pildă, descopăr recenziile critice alternând cu eseuri de atitudine generală, cu mostre de excelență citate din poezia universală, cu însemnări de interes cultural mai larg și alte asemenea; ceea ce trădează o paletă de preocupări depășind interesul specializat al unui critic literar. Și întrucât articolele sale apar mai rar în revistele literare pe hârtie și mai des în spațiul electronic, înclin să cred că există o abordare critică extrem de promițătoare și dincolo de publicațiile consacrate, ba chiar mai ales dincolo de ele, dacă luăm în seamă procentul de atenție acordată genului. Comentarii interesante la cărți și autori SF observ și pe blogul Capricorn k13, al unei autoare căreia îi respect dorința de a-și păstra numele real în anonimat, sau în articolele publicate frecvent de Tudor Ciocârlie în e-revista Galileo Online, acesta din urmă cu aplicație la cărțile anglo-americane, traduse ori netraduse, dar urmărite cu o constanță lăudabilă, care îmi trezește doar regretul de a nu-l vedea pe autor la fel de implicat și în discutarea anticipației românești.
O critică marginală (ca poziționare față de „centrul” convențional al fenomenului cultural românesc, nicidecum ca importanță în sine) a fost și mai este practicată chiar de scriitorii genului. Odinioară, nu exista vreo dezbatere publică având drept subiect SF-ul la care Hobana, Fărcășan, Adrian și Georgina-Viorica Rogoz, Constantin Cubleșan și alții să nu ia parte, prin opinii regăsibile în colecțiile ziarelor și revistelor din epocă. La fel, astăzi, pot fi urmărite articolele de comentariu critic ale unor Liviu Radu, Michael Haulică, Victor Martin, Lucian-Vasile Szabo, György Györfi-Deák, ori ale unor tineri autori aflați încă în zona debutului, precum Eugen Cadaru și Alexandru Ioan Despina. Aceștia din urmă arată că mai au încă de trudit până să-și dezvolte o viziune critică asupra genului și a literaturii în general, însă recenziile lor contribuie la promovarea, măcar în spațiul restrâns al fandomului, a unor reviste specifice și a unei noi generații de autori.
În fine, nu scap din vedere ce se întâmplă chiar în blogosfera curentă antrenată în jurul SF-ului, fiindcă și aici sunt lucruri interesante de semnalat. Fără îndoială, intervențiile din acest segment foarte liber al publicisticii, mai ales cele înscrise între comentariile de subsol ale unor articole și refugiate sub masca pseudonimului mai mult sau mai puțin responsabil, au adesea un caracter mai degrabă amuzant decât demn de a fi luat foarte în serios. Chiar pornită de la cele mai bune intenții de a prezenta o carte ori un subiect teoretic din perimetrul anticipației literare, critica aceasta sfârșește nu o dată într-un concert distonant de păreri și puneri la punct reciproce, diluându-și mesajul inițial și, evident, ratând țintele. Lipsa unui limbaj critic profesionist este suplinită totuși, în cadrul unora dintre intervenții, de sinceritatea cu care a fost trăit un prim contact cu o scriere SF remarcabilă. Iar actul acesta, care comunică altora prin formulări adesea stângace rezultatul unei experiențe de lectură personală, reprezintă, cred, partea cea mai bună a unei critici amatoriale, în plină fierbere „democratică” în spațiul virtual.