Iată o carte mult mai bine scrisă decât Codul lui da Vinci, chiar mai voluminoasă, cu mult mai amuzantă şi mai antrenantă şi cu foarte puţine episoade stângace. Jennifer Lee Carrell, care are diplome de engleză şi de literatură de la Harvard, Oxford şi Stanford, se distrează de minune în romanul ei de debut, Codul Shakespeare, o lucrare consistentă de mare erudiţie, ambalată în forma unei aventuri desfăşurate într-un ritm accelerat și tradusă în România la editura Rao.
Protagonista acestei hârjoneli inteligente e Kate Stanley, o specialistă americană în materie de Shakespeare care se deplasează la Londra ca să regizeze Hamlet în spaţiul reconstruit de la Teatrul Globe, însă acesta arde până în temelii. Aceasta e însă doar prima nenorocire care i se întâmplă lui Kate, după ce aproape că acceptă provocarea unui mentor ucis – Rosalind Howard, profesoara ei favorită şi în subconştient probabil mama pe care şi-ar fi dorit-o alături – de a căuta manuscrisul unei piese pierdute de-a lui Shakespeare. Iar Roz moare la fel ca şi tatăl lui Hamlet, dintr-o înţepătură în spatele urechii drepte. De aici începe o aventură care va arăta foarte bine pe ecran, cu regizorul potrivit.
Mai mult silită de moartea lui Roz, Kate începe o căutare abracadabrantă pentru a dezlega misterul ultimului cadou primit de la profesoara ei, o broşă cu simbolurile florilor Ofeliei lui Hamlet. În timp ce caută manuscrisul pierdut al lui Shakespeare, protagonista mai şi încearcă să dezlege enigma sâcâitoare a adevăratei identităţi a dramaturgului şi constată, din ce în ce mai enervată, că tiparul morţilor după modelul unor personaje din piesele bardului o urmează îndeaproape, ba chiar o ameninţă.
Însoţită de Ben Pearl, pretinsul nepot al lui Roz, ajunge să dezlege o mare parte a misterului, până ce acţiunea ia o întorsătură dramatică atunci când Kate nu mai ştie deloc cine e de partea ei şi cine încearcă să o folosească pentru a ajunge la manuscrisul pierdut, pentru ca apoi să scape de ea. O mare dezamăgire se dovedeşte a fi Sir Henry Lee, prezentat ca unul dintre monştrii sacri ai scenei britanice, în realitate un actor infatuat şi ahtiat după celebritate, care are un sfârşit deplorabil. Tot un Ianus se dovedeşte a fi şi fostul ei coleg Matthew, care se lăsase prins în plasa minciunilor despre celebritate ţesută de Sir Henry.
Căutarea ei e presărată de cadavre şi citate din Shakespeare, din speculaţii vulgare sau academice, condimentate cu scene de acţiune hollywoodiană. Lucrurile nu sunt întâmplătoare, deşi la un moment dat ai impresia că protagonista nu va reuşi să dea de urma manuscrisului rătăcit cu secole în urmă. Şi uneori pare chiar iritantă intarsia acţiunii paralele de pe vremea bunului Will, ca să justifice cumva existenţa manuscrisului vânat pe mai bine de 450 de pagini.
Trebuie să recunosc că, personal, am primit cu la fel de puţină toleranţă descrierea garderobei elegante puse la dispoziţie lui Kate de perfidul Sir Henry. Şi chiar m-am minunat de cum de apărea valijoara ei cu schimburi la momentul potrivit. Dar să nu lăsăm aceste amănunte să ne strice plăcerea unei lecturi antrenante care poate dura de pe o zi pe alta. Şi care are meritul de a-ţi încuraja neuronii să funcţioneze intens de câteva ori. Aici ajungem la doamna profesoară Carrell, specialista în Shakespeare. Ea dramatizează inteligent diferitele teorii academice despre Shakespeare, aiuristice sau nu, deşi metodele cu care o înzestrează pe Kate sunt ridicol de facile, iar fermitatea ei speculativă e menită să-i sperie pe adoratorii bardului. Cert este că astfel te trezeşti dorindu-ţi să reciteşti Shakespeare sau să revezi măcar o piesă de-a lui. Carrell inserează cea mai fantezistă mostră de erudiţie în încercarea lui Kate de a căuta piesa pierdută în peisajul vestului american, unde Shakespeare a fost popular odinioară printre cowboy, mineri şi cartofori, şi unde naraţiunea debordează în cele din urmă printr-un uluitor spirit de aventură în stilul Indiana Jones.
După ce ne bucurăm la găsirea manuscrisului, rămânem cu întrebarea: până la urmă, cine a fost cu adevărat Shakespeare? Geniu sau impostor? Operă unică sau compilaţie nobiliară de grup, încropită de amuzament? Oricine ar fi fost, cel mai important e că după atâtea secole încă ne mai emoţionează profund şi iată, chiar poate să ne livreze adrenalină academică în doze bine calculate.