Nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, pentru mine experiența de mai jos a fost una nouă și extrem de ciudată. Am început Copila de zăpadă cu nerăbdare și am terminat-o cu sentimentul clar că lipsește ceva, am pierdut ceva pe parcurs. Nu pot să-mi explic deloc senzația așa că am să scriu despre carte exact cum aș scrie despre o poveste pur și simplu. Iertare dacă voi fi ușor sentimentală, cu siguranță am citit cărți net superioare acesteia, însă Copila de zăpadă are o calitate inexplicabilă care m-a sensibilizat.
O fi zăpada nesfârșită când roz, când albastru – oțel, când moale și rotundă, când tăioasă și ascuțită – geometria reinterpretată prin fulgii perfecți. O fi vântul. Sau recele nesfârșit. Ceva m-a vrăjit, în ciuda senzației că scriitoarea și-a pierdut interesul pentru propria poveste spre sfârșit. Nu mai citisem nimic de Eowyn Ivey iar ideea ei de a îmbina elemente de basm (un basm rusesc – Snegurochka) în viața grea din Alaska anilor 20 mi s-a părut binevenită. Mai ales că iubesc basmele rusești cu tot cu atmosfera lor întunecată care înghite oameni și case și păduri.
Jack și Mabel, trecuți de prima tinerețe, cu un istoric trist în conceperea unui copil, încearcă să-și refacă viața în sălbatica Alaska. Frig pogorând în vale ca o moarte, vânt șuierând aspru, munți cu cușme albe și albastru rece. Brrr, cartea trebuie citită sub plapumă, eventual alături de un ceai fierbinte de tei. Eowyn Ivey iubește cu siguranță frigul și, mai mult decât atât, știe cum să-l transmită cititorului astfel încât acestuia să-i înghețe mâinile pe aproape 
fiecare pagină.
Cum spuneam, cei doi suferă din cauza lipsei unui copil, învinovățindu-se reciproc de distanța dintre ei. Viața grea și lipsurile, nesiguranța zilei de mâine și izolarea forțată (de fapt exilul autoimpus) sunt pe punctul de a-i înstrăina și mai mult. Odată cu căderea primei zăpezi se întâmplă însă ceva. Ceva ce le va schimba viața radical, ceva neașteptat și aproape la fel de întunecat și incredibil precum un basm rusesc. Cei doi își construiesc o fetiță de zăpadă, delicată și albă, cu părul din iarbă sălbatică și galbenă, buze înghețate înroșite cu suc de merișor, ochi strălucitori. Îi dăruiesc și un fular împreună cu două mănuși croșetate de sora lui Mabel cu ceva timp în urmă pentru un posibil nepot. Apoi, înfrigurați, cei doi soți se retrag în cabană unde în căldura și siguranța dormitorului reușesc după ani de zile să-și regăsească trupurile goale pe sub pături. A doua zi Jack și apoi Mabel descoperă în locul fetiței de zăpadă un morman alb de nea răscolită. Și un iepure alb, mort, pe treptele cabanei. Nu vă spun mai mult, ar fi păcat, trebuie să știți că de aici încolo lucrurile se derulează încet, cinematic și magic întocmai ca în Snegurochka.
Cartea mai are și o dimensiune culinară. Recunosc că sunt genul de cititor ușor de cumpărat de literatura care include mâncare, meniuri exotice, ingrediente specifice locurilor și acțiunii. În Copila de zăpadă sunt mulți biscuiți tari și uscați, tocănițe felurite dar mai ales de ren, șiruri întregi de pești uscați și afumați, carne de urs, carne uscată de vânat, gemuri și dulceață din fructe de pădure și mult, foarte mult ceai. În plus, am descoperit și un fel de aluat (aproape fermecat) pe care îl hrănești cu făină periodic și care crește singur (necesar pentru Jack și Mabel care rămân la un moment dat în pană de alimente). De altfel aluatul este foarte simplu, realizat doar din apă, făină și sare, pe bază de maia – și cel mai important, el chiar există și găsiți o rețetă foarte bună aici.
Mi-au plăcut și culorile din cartea Eowynei și când spun culori nu mă refer doar la nuanțele strălucitoare, paleta e mult mai largă, oferta nelimitată. Plus că e ceva nou în toate acestea, nu oamenii se adaptează după culoarea naturii ci invers, natura pare să preia culorile din sufletul lor, se camuflează ca să nu deranjeze cursul lucrurilor. Întunericul din sufletul lui Mabel e gata, gata să înghită pe alocuri pădurile și munții. Ca într-un joc nebun de pe calculator, pixelii ecranului rămân fără forme și un fel de abis înghite peisajul acolo unde Mabel nu vrea să pătrundă prea mult. Acolo unde ea preferă să fie oarbă. Și lumina nu reușește mereu să treacă prin sufletul ei opac și toate acestea completează și mai mult senzația întunecată a unei povești în care umbrele sunt singurele care aduc fericire.
Basmul Snegurochkăi a apărut prima dată publicat în 1869 de către culegătorul de folclor rus Alexander Nikolayevich Afanasyev. În 1878, compozitorul Ludwig Minkus și coreograful Marius Petipa au realizat o adaptare pentru balet – The daughter of the Snows. Apoi, în 1880, Nikolai Rimsky-Korsakov a transformat povestea în opera – Fecioara de zăpadă: O poveste de primăvară iar în 1952 studio-ul Soyuzmultfilm din Moscova a realizat animația Snegurochka (regizori: Ivan Ivanov Vano și Aleksandra Snezkho – Blotskaya, pe muzica lui Korsakov)