Snobii: clasa nemuncitoare

Iată la ce a ajuns lumea: acum până şi englezii sunt anglofili. Nimic nu mai e veritabil. Totul se reduce la nostalgie. Toată lumea vrea să trăiască în trecut. Prezentul n-are pic de stil. Prezentul e urât. Prezentul e vulgar. Însă, din câte îmi dau eu seama, nimănui nu i-a plăcut vreodată prezentul. În actualul deceniu zero, ne aducem aminte cu drag de anii ’90 şi ’80; în anii ’90, lumea îşi amintea de ’70 şi ’60. Fir-ar să fie, în anii ’20 toţi suspinau după epoca dinainte de 1914. E în firea oamenilor să se raporteze la trecut, căci dacă privim spre viitor, trebuie să ne gândim la propria moarte. Curgerea timpului e întotdeauna rutinară, iar ceasul ticăie neîncetat. E implacabil. Şi te poate scoate din minţi. Aşa că vrem cu toţii să trăim în trecut şi n-ar trebui să ne simţim prost din cauza asta. Mulţi gânditori renumiţi sunt de aceeaşi părere: Proust, de pildă. Mai puteţi arunca un ochi şi la ultimele rânduri din Marele Gatsby: „Mergeţi mai departe, bărci împotriva curentului, purtate înapoi neîncetat către trecut”.

Din moment ce aceasta e o recenzie de carte şi nu un eseu frivol despre timp, asta mă aduce la romanul Snobii, de Julian Fellowes, care e despre o castă muribundă, aristocraţia engleză, şi despre arivişti, burghezii, care vor să fie ca primii: eleganţi şi bogaţi, dar nu şi muribunzi. Întorsătura bizară e că aristocraţia vrea să fie ca aristocraţia. S-au uitat cu toţii la marile emisiuni tv britanice Upstairs, Downstairs şi Brideshead şi la nenumărate filme, poate chiar şi la Gosford Park, scris de acelaşi Julian Fellowes, aşa că aristocraţia se trezeşte imitându-i pe imitatori. Cam asta îmi închipui că s-a întâmplat şi cu mafioţii după apariţia seriei Naşul şi apoi a serialului Clanul Soprano. Mai mult chiar, după cum aflăm din Snobii, clasele dominante engleze ştiu că sunt pe cale de dispariţie, ceea ce le face să se agaţe şi mai mult de tradiţii: cel puţin, aceia care-şi permit asta. Căci această clasă socială moare din cauză că duce o viaţă atât de costisitoare. Nimeni nu-şi mai permite să fie atât de bogat. Mă rog, mai sunt şi aristocraţi care pot, însă din ce în ce mai puţin, lucru lesne de înţeles: e nevoie de mulţi bani ca să încălzeşti un castel din Anglia umedă şi friguroasă.

Snobii spune povestea unei fete din clasa de mijloc – Edith Lavery – şi a unui conte pe nume Charles Broughton. Familia Broughton încă mai are bani şi moşii, e una dintre puţinele care-şi permit să ducă o viaţă de aristocraţi. Edith tânjeşte la acel stil de viaţă şi la un titlu nobiliar, ceea ce înseamnă că ar vrea să se mărite cu Charles. De fapt, e aceeaşi poveste dintotdeauna: fata care se mărită pentru bani, nu din dragoste. Însă de ce tot fac fetele aşa ceva? Aceste aranjamente nu par să funcţioneze niciodată. Şi de ce nu poate să aibă fata şi bani şi dragoste? De ce e întotdeauna una sau cealaltă? Iar biata Edith, dacă e să lăsăm iubirea deoparte, nici măcar la sex n-are prea mult noroc. Promovând un zvon nefericit despre englezi, Charles e absolut îngrozitor în pat.

Snobii e primul roman al lui Fellowes şi, dacă e să fim snobi o clipă, e o carte bună, însă nu una excelentă, deşi are multe pasaje splendide. E genul de ghid practic al comportamentului aristocraţiei engleze, la care Fellowes a avut acces, din câte s-ar părea: autorul e fiul unui diplomat şi a mers numai la şcoli bune. Ani la rând, a fost actor de compoziţie în Anglia, atât în filme cât şi la televiziune, şi e totodată regizor şi scenarist (a câştigat un Oscar cu scenariul de la Gosford). În mod corespunzător, naratorul anonim din Snobii e un actor de compoziţie dintr-o familie bună. Cel mai mult îi admir vocea: erudiţia şi pronunţia natural afectată. Americanii tind să creadă că toţi oamenii care vorbesc cu accent englez sunt inteligenţi; ei bine, e la fel cu prozatorii lor – par atât de deştepţi şi de versaţi! Iar asta-mi place la nebunie! Eu însumi am fost acuzat că aş fi anglofil, pentru că-mi place modul în care scriu englezii, iar Fellowes e cu siguranţă unul dintre cei mai buni. Încercarea lui Edith de a se mărita cu un aristocrat conferă cadrul pentru observaţiile lui Fellowes despre clasa dominantă, precum şi despre burghezie, cu câteva digresiuni despre lumea actorilor, care, bănuiesc eu, reprezintă o abordare a clasei de jos. Cartea e plină cu aceste vorbe de duh, care, în fond, sunt mai interesante decât povestea lui Edith şi Charles. Iată un comentariu despre burghezie şi despre participarea sa la faimoasa cursă de cai Royal Ascot: „O zi sau două pe an, aceşti oameni muncitori îşi permit luxul de a se preface că fac parte dintr-o categorie dispărută şi lipsită de griji, de a crede că lumea pe care o deplâng, o admiră şi căreia pretind că i-ar fi aparţinut dacă ar mai exista încă (deşi, în general, n-ar fi aşa) o duce bine-mersi şi trăieşte lângă Windsor“.

Şi despre aristocraţie: „M-a stingherit mereu falsul caracter neprotocolar searbăd pe care-l are aristocraţia când vine vorba de porecle. Toţi sunt «Toffee», «Bobo» sau «Snook». Ei cred că numele implică un soi de spirit ludic, o copilărie eternă… dar de fapt numele sunt o simplă reafirmare a îngustimii lor, amintindu-ţi de o istorie comună care exclude adăugirile recente“.

Şefa familiei Broughton e Lady Uckfield. De ce o cheamă aşa, nu-mi dau seama; britanicii sunt la fel ca ruşii când vine vorba de nume. Totuşi, ea e cel mai interesant personaj din carte şi are şi ea un nume de alint, fireşte: Googie. „Pentru ea schimbările din secolul XX n-aveau nici o valoare“, scrie Fellowes. „Timpul îi înceţoşase memoria… Nu-i venea în minte nimic rău sau supărător când se gândea la Anglia tinereţii sale… Avea acea încredere absolută în judecata propriei caste, lucru rar întâlnit după 1914“. Deci iată-ne revenind la idealizarea epocii de dinainte de 1914. Chiar s-ar zice că lumea a luat-o pe o pantă devastatoare de atunci, dar oare situaţia nu era dezastruoasă şi înainte de 1914? Asta mă face să-mi dau seama că n-avem încotro s-o luăm: prezentul e oribil, viitorul e morbid, iar trecutul e o farsă. Însă pentru asta există cărţile. Când citeşti, te pierzi în timp. Un motiv în plus ca să citeşti Snobii. E o lectură amuzantă şi plăcută. E ca o vizită pe un domeniu englezesc: răcoroasă, frumoasă şi încântătoare.