Cele două povestiri ale lui Stefan Zweig din acest volum, Amoc.Obsedatul, au fost scrise în timpi diferiți, iar între aparițiile lor au trecut cam douăzeci de ani. Obsedatul a apărut chiar după decesul lui în 1944, ca urmare a unei sinucideri comune, împreună cu soția lui.
Totuși, ambele povestiri se aseamănă prin accentul pus asupra minții umane, care are cursul ei, cel mai adesea indiferent de dorința sau voința celui care gândește. Prima dintre povestiri, Amoc, este axată pe obsesia față de o femeie, cealaltă pe ideea solitudinii, dar ambele abordează problema dedublării identității și incapacitatea unei persoane de a-și controla mintea și, evident, destinul.
Aș putea spune că Stefan Zweig nu este unul dintre autorii mei preferați, mi s-a părut mereu cam prea sentimental și cu trecerea timpului acest lucru mi-a dat impresia că ceea ce el descrie ca stări interioare, ca sentimente, nu prea mai are legătură cu psihismele prezentului. Dar am descoperit în aceste două povestiri o analiză psihologică migăloasă a ceea ce se întâmplă în mintea unui om când obsesia se instalează în mintea lui, determinându-i acțiunile și viața.
Am înțeles și dece a scris aceste povestiri, o mărturisește în prima dintre ele: „Chestiunile psihologice, cele enigmatice, au asupra mea un fel de putere neliniștitoare, îmi stârnesc arzătoarea dorință de-a afla legăturile ascunse, iar oamenii ciudați pot, prin simpla lor prezență, să dezlănțuie în mine pasiunea voinței de a cunoaște…”
La o analiză mai atentă a povestirilor, vedem că acele obsesii au apărut pe un fundal nefiresc, de singurătate. În primul caz, bărbatul obsedat de o femeie, este alb și ea este tot albă, dar 
șapte ani el nu mai văzuse o femeie albă, trăind exilat prin meseria lui de doctor, în jungla din Malaysia. În cel de-al doilea caz, personajul principal este tot un bărbat, supus unei încarcerări care l-a făcut să trăiască izolarea supremă, cea a vocii umane, dar și viziunea unei figuri umane, cu excepția gardianului.
Prima povestire se termină cu sinuciderea bărbatului care, lovit de amoc, nu mai suporta viața. Cea de-a doua povestire se termină cu ideea nedepășirii graniței între cele două euri ale personajului principal. Fiind încarcerat, el a furat un manual cu jocuri de șah celebre, pe care le-a jucat pană la disperare, doar mental. Dedublarea l-a făcut să fie când jucătorul cu piese albe, eul lui alb, când jucătorul cu piese negre, eul lui negru. Un plan minunat realizat de Stefan Zweig este și dedublarea la alt nivel: mental, deci imaginar și real, cel cu piese concrete, pe care le vezi și le poți atinge, le poți muta. Acest bărbat avea manualul, dar nu tabla de șah.
Această povestire e mai complicată psihologic, prin acest adaos de raport real-virtual. Și, acest lucru, ne sugerează lumea prezentului în care trăim, o lume în care imaginarul câștigă teren.
În privința dedublării, a schizofreniei voluntare a eroului, lucrurile ar părea clare, dar „cele două tabere sunt însă reprezentate de aceeași persoană, situația devine oarecum stranie“. Cum să te faci că nu știi ce gândește adversarul din moment ce tot tu ești și el? Mergând pe firul analizei psihologice, autorul crede că dedublarea gândirii presupune o dedublare a conștiinței, „o ciudată însușire de a despărți, după voință, anumite funcții ale creierului de parcă ar fi vorba de un aparat mecanic“. Comparația lui este foarte sugestivă pentru cititor, pentru că „dacă vrei să joci șah împotriva ta însuți, e ca și cum ai vrea să-ți calci peste propria umbră“. Frumos spus, nu?
A juca șah cu ochii minții cu tine însuți, într-un spațiu imaginar, este neînchipuit de greu. Este, până la urmă, o schizofrenie provocată, o dedublare a personalității, o dificultate atât de mare, o provocare de tip maniacal. Nervii nu rezistă, mintea se tulbură, așa cum i se tulburase mintea bărbatului pe care-l lovise amocul. Povestirea ține cititorul cu sufletul la gură, pentru că mintea personajului merge la un moment dat pe sârmă și el nu poate bănui care-i va fi destinul.
Citiți aceste povestiri pentru a vedea ce primejdii ne pot lovi, ce minunăție stranie este mintea omului și cât de bine este să te ții departe de provocări. Cu alte cuvinte nu trebuie să ne jucăm cu mintea noastră, jocul ne poate duce direct în cea mai sigură patologie. Este monomanie, este intoxicație a creierului, este trăirea unui posedat de ceva cu o putere sălbatică, care până la urmă câștigă.