Cu o mamă frivolă şi prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijească şi de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de casă, Gabri, eroina romanului Duşmanca, de Irène Némirovsky (din volumul Dușmanca. Balul, apărut în Biblioteca Polirom. Esențial) se maturizează mai mult la voia întîmplării. Copilăria ei are drept singur tovarăş ranchiuna faţă de mamă, care cu vremea se transformă în dorinţă de răzbunare. Aproape pe nesimţite, copila taciturnă şi neglijată de toţi devine o tînără plină de farmec, dar şi egala inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi e mai la îndemînă ca oricînd, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiţii şi neînţelegeri, de impulsuri incontrolabile şi remuşcări copleşitoare.
La fel ca Gabri, micuţa Antoinette Kampf din Balul creşte simţindu-se mai degrabă un obstacol decît o fiică, un accesoriu niciodată mulţumitor, cu dorinţe şi aşteptări mereu neglijate. Cînd părinţii ei, proaspăt îmbogăţiţi, pun la cale cel mai important eveniment al vieţii lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea în lumea bună, Antoinette găseşte prilejul să răzbune toate umilinţele din trecut, însă micul ei puseu de furie scapă de sub control. Romanul Balul a fost adaptat pentru marele ecran în 1931, în regia lui Wilhelm Thiele şi avînd-o în distribuţie pe Danielle Darrieux.
Critica literară a îmbrățișat toată opera scriitoarei Irène Némirovsky, care cunoaște astfel postum gloria pe care ar fi meritat-o în timpul vieții.
„Duşmanca, în care se află germenele unui alt roman al lui Irène Némirovsky, Le Vin de solitude, are drept protagonistă o adolescentă revoltată a cărei mamă, «drăgălaşă şi delicată ca porţelanul», este de fapt un monstru de egoism care-şi înşală soţul şi-şi lasă copiii în voia sorţii.” – Jonathan Weiss
„Balul e romanul care i-a creat lui Irène Némirovsky imaginea unuia dintre cei mai talentaţi şi mai apreciaţi scriitori ai generaţiei ei.” – The Guardian
„Balul surprinde relaţia imorală dintre o mamă plină de ambiţia de a parveni social şi fiica ei de paisprezece ani.” – The Independent
Vă oferim un fragment în exclusivitate din Dușmanca:
Povestea lor de iubire a fost una ciudată, fără un cuvânt de dragoste, fără un plan de viitor. Gabri avea destulă minte cât să nu viseze la posibilitatea de a se căsători cu Jenia sau de a fugi cu el, sau să‑şi imagineze vreo soluţie pentru aventura lor. Vedea bine că nu exista nici una. El era străinul, cel aflat în trecere; putea să dispară din viaţa ei la fel de brusc cum apăruse, ştia foarte bine. De altfel, nici măcar nu era sigură că‑l iubea. Nu se emoționa deloc când îşi zicea că probabil avea amante. Era bolnav, trist? Astfel de lucruri o enervau doar dacă nu venea la întâlniri sau se arăta prost dispus, taciturn, posomorât. Totuşi, era captivată de el, de magia primelor sărutări şi uneori i se părea că se rostogolește pe o pantă, spre o ţintă pe care n‑o vedea… pe care nu voia s‑o vadă…
Se întâlneau aproape în fiecare zi. El îi vorbea prietenos, cu glas domol. Apoi tăcea brusc şi, în întunericul unui taxi, în umbra saloanelor de ceai, se arunca asupra ei, o strângea în braţe gata s‑o frângă şi îi strivea gura cu sărutări furioase. Apoi rămânea nemişcat, cu capul sprijinit de inima pe care o auzea bătând repede sub rochia subţire, şi murmura cuvinte într‑o limbă sălbatică şi dulce pe care ea n‑o cunoştea. Gabri se cuibărea în căldura lui, fără teamă, fără ruşine, ca un mic animal domestic, iar el gusta de pe buzele proaspete ale copilei o plăcere profundă şi subtilă, pe care nici o femeie nu i‑o mai dăruise până atunci.
Într‑o zi, după ce merseseră mult timp pe Champs‑Élysées, în lumina trandafirie a unui amurg de mai, fata îi propuse să‑l însoţească până pe strada Fontaine, unde locuia el. În ziua aceea, Gabri se simţea tulburată de o emoţie extraordinară, senzuală, tandră. În taxi, îi întinse mâinile şi buzele. De la o vreme, el părea tot mai nervos, mai preocupat ; nu venise la întâlnire de mai multe ori. Atunci, ea îi trimisese scrisori lungi, în care i se plângea de singurătate. Scria că e „atât de singură, atât de singură“ în casa aceea mare „unde nimeni n‑o iubea“, vorbea despre mama ei egoistă şi indiferentă, despre tatăl ei taciturn. Apoi îi scria cuvinte de dragoste, pe care le folosea cu un cinism ingenuu. Punea în toate scrisorile un strop de sinceritate şi mai ales multă literatură, mult artificiu inconştient. El venea din nou la întâlnire, dar era cu fiecare zi mai preocupat, mai tăcut, cuprins de un fel de ardoare tristă şi pasionată.
În ziua aceea, o sărută aşa cum n‑o mai făcuse niciodată şi, văzându‑l că tremură, gata să leşine lângă ea, Gabri simţi o mândrie nouă şi intensă.
După ce coborâră din maşină, se clătinară puţin, ca ameţiţi de vin.
Se lăsase noaptea. Tineri și tinere ieşeau în grabă din birouri, din magazine. Sub fiecare felinar, doi îndrăgostiţi care se întâlneau la sfârşitul zilei de muncă se sărutau în tăcere. Semănau atât de mult între ei, încât ai fi zis că vezi o singură imagine reflectată în oglinzi fantastice.
Jenia o trase pe Gabri după el.
— Hai la mine, îi zise el cu o voce şoptită, plină de pasiune.
Fata se lăsă în voia lui ca într‑un vis tulbure şi fermecător. El aproape că o duse în braţe pe scara lungă și întunecoasă.
Acum stăteau în picioare, faţă în faţă, într‑o cameră mică, umbrită de draperii. Deasupra unui divan jos, Gabri văzu arzând lampa mică şi roşie a unei icoane, ca un rubin înfipt într‑o pânză neagră.
Jenia lăsă capul în jos fără să vorbească. Ea îl privi şi se trase deodată înapoi, ca şi cum, în locul chipului familiar al tânărului, l‑ar fi zărit pe cel al unui necunoscut. Avea ochii tulburi și semăna cu un animal sălbatic, pregătit să atace. Brusc, toată bucuria fetei, toată veselia impură, până şi nou descoperita mândrie a puterii ei de femeie, totul dispăru. Înţelese că era la cheremul acelui străin, al dorinţei, al brutalităţii lui. Simţi o frică îngrozitoare, instinctivă. Se apucă să strige înspăimântată, cu mâinile întinse în faţă, ca o fetiţă care e bătută:
— Lasă‑mă, lasă‑mă, vreau să plec, vreau să plec, lasă‑mă!
Dar tânărul o prinse de mâini şi o trase spre el atât de brusc, încât ea căzu pe pieptul lui ; împotrivirea neaşteptată a fetei îl întărâtase şi mai mult. Gabri se zbătea, se opintea oripilată, ţipa. Bărbatul acela, în braţele căruia se cuibărise de atâtea ori cu încredere, redevenea străvechiul adversar, masculul. Îi zgârie chipul palid aplecat spre ea, îi muşcă gura avidă.
El şopti:
— Nu striga… E zadarnic… Întâi de toate, n‑o să vină nimeni, şi‑apoi, ar fi şi mai cumplit pentru tine… Ia gândeşte‑te… Micuţa mea, micuţa mea… te doresc atât de mult! Dac‑ai şti… Dac‑ai şti…
Ea se sperie de scandal, se temu să nu atragă lumea cu strigătele ei, să nu fie dusă la părinţi. Tăcu.
Jenia o împinse spre divan. Fata căzu. El o ţinea locului cu o mână fermă, o rostogolea ca pe un obiect neînsufleţit. Urmă o luptă îndelungată şi brutală, odioasă. Dar Gabri înţelegea prea bine că bărbatul avea să fie mai puternic.
Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani. 1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939). Deşi lucrările antume i-au adus admiraţia publicului şi recunoaşterea criticilor, inclusiv a celor antisemiţi, în 1938 i-a fost refuzată cetăţenia franceză, iar în 1940 i s-a interzis să mai publice. În 1942 a fost arestată împreună cu soţul ei şi trimisă la Auschwitz, de unde nici unul dintre cei doi nu va mai ieşi. Cele două fiice au scăpat însă cu viaţă şi au reuşit să salveze o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se afla şi celebra Suite française (Suita franceză), publicată cu un succes răsunător în 2004 în Franţa, recompensată cu prestigiosul Prix Renaudot, acordat pentru prima oară postum.