Cartea lui Markus Zusak nu este ca nici o carte cu care m-am întâlnit până acum. Pentru că, în ciuda faptului că întreaga poveste este spusă de Moartea însăși, nu am văzut niciodată o carte mai vie. Hoțul de cărți este de fapt o hoață de cărți, Liesel pe numele ei. Și își trăiește viața necăjită în inima Germaniei naziste, într-o perioadă în care Moartea însăși se declară foarte ocupată.
Liesel nu-și simte deloc rădăcinile și de aceea își caută legăturile emoționale cu lumea în alte părți. Prima carte pe care o fură este Manualul groparului, care nu conține nimic poetic, ci este chiar ceea ce îi spune titlul, un manual pentru gropari. Setea ei pentru obiectele cu pagini și cotoare pare cu atât mai dubioasă, cu cât Liesel, cel puțin la începutul pasiunii ei, nu prea e în stare să citească așa cum trebuie. 
Liesel este orfană, dar are norocul de a-și găsi o familie adoptivă care o iubește, uneori mai dur, alteori mai gălăgios, dar o iubește, o educă, o ține la piept, atât cât poate. Adevărații orfani ai acelor vremuri sunt însă cei condamnați la teroarea și sfârșitul din lagăre. Și alți orfani sunt cărțile urâte și distruse de naziști. Iar Liesel Meminger își croiește întreaga existență de preadolescent încercând și reușind să salveze aceste volume aflate la ananghie.
Într-o lume în care oamenii nu se mai gândesc nici măcar la ceilalți oameni, ea se gândește la cărți și cum lor ar putea să le fie lor mai bine, protejate și iubite. Așa că le fură din flăcările rugurilor hitleriste, făcându-și din ele o a doua familie, de data aceasta una pe care o adoptă ea.
Scrierea lui Zusak este dureroasă, dar plină de speranță. Este sfâșietoare, dar nu deznădăjduită. Este semnalul că uneori copiii și cărțile pot schimba lumea, ba chiar o pot salva. Este un apel ca omenirea să nu repete cruzimea, absurdul, nebunia.
Povestea aceasta este una spusă de glasul Morții înseși, dar până și ea vede în Liesel o rază de lumină. Fetița este completată de prietenul Rudy, băiatul cu părul galben ca lămâia, dar și de evreul adăpostit pentru o vreme în pivnița casei în care locuiește Liesel. Momentele trăite acolo sunt pline de emoție. Emoția umanității exprimate prin lectura unui copil care, culmea, nici nu stă așa de bine cu cititul.
Hoțul de cărți este opera unui om tânăr, ceea ce ne dă mângaierea că istoria nu se uită cu una-cu două. Este un volum care poate fi citit de oameni de toate vârstele, fără teamă că s-ar pierde ceva din cauza tinereții sau a senectuții. Acesta este, de fapt, marele merit al acestei cărți minunate – faptul că tonul și ritmul găsite de autor știu să acopere pretențiile și sensibilitățile tuturor celor care o deschid ca s-o citească. Și atinge inimi într-o asemenea măsură încât poate fi declarată fără ezitare fenomen literar. Markus Zusak nu este doar stăpânul condeiului, ci și stăpânul unor emoții puternice cărora le dă glas într-un mod mișcător și rotund.
Cuvintele devin armele noii lumi, iar cărțile scrise cu aceste cuvinte pot salva noua lume. Poate ar fi putut-o salva și pe cea veche dacă ar fi existat un Zusak și o Liesel.