Băieţii cuminţi ajung în rai. Băieţii condamnaţi pe nedrept se fac mari, scriu cartea propriei vieţi, fără a şti dacă va fi citită vreodată, apoi se întorc în livada plină de rodii, fructele căzute din paradis. Astfel îşi amintesc şi ultima clipă de fericire. O fericire simplă, aşa cum numai oamenii săraci din regiunile uitate de lume o mai pot aprecia. Personajul din romanul scris de Peter Hobbs trăieşte într-un mic sat din zona montană a Pakistanului. Îşi petrece ore întregi în livada familiei, micul său rai, încărcat de rodiile zemoase. Aceste fructe date-n pârg îi vor deveni singurul ceasornic până la vârsta de paisprezece ani, când va fi alungat din paradis, fără a i se zice şi de ce.
În livadă, rândunicile poate fi considerat un roman al suferinţei, dar şi al izbăvirii prin iubire şi prin solidaritate. Peter Hobbs, un scriitor britanic, este despărţit de personajul său prin graniţe culturale de netrecut, în mintea unora. Totuşi, el reuşeşte să redea culorile unei lumi diferite, împrumutând lirismul şi arta cuvântului şlefuit încât să aline, specifice poeziei orientale foarte des evocate-n universul din care fac parte şi protagoniştii romanului.
Când rodiile s-au copt, trebuie culese înainte ca ploaia să le rupă coaja, în care s-au contopit nuanţele apusului şi ale sângelui. Fructele sunt culese de un adolescent şi duse la piaţa unde vin, în fiecare vară, negustorii guralivi din satul natal. Viaţa culegătorului de paisprezece ani încă nu cunoaşte răutatea, şi nici durerea, iar culoarea sângelui este doar culoarea rodiilor ispititoare. Într-o zi de târg, ia o rodie şi îndrăzneşte s-o aşeze în palma unei tinere devenite întruchiparea idealului de frumuseţe adolescentin. Încă 
nu ştie că-i vorba despre fiica unui om influent, dornic să parvină în mediul politic. Abia când o invită la o plimbare prin satul familiei sale pentru a-i arăta livada în lumina răsăritului, va cunoaşte furia unui tată care vede peste tot numai sărăntoci dornici să atenteze la virginitatea fiicei sale. Relaţia dintre Saba, fiica politicianului, şi personajul central păstrează inocenţa unor adolescenţi care doar privesc fructele oprite, fără sa le culeagă. Dar învinuirile nu ţin cont nici de mărturii, şi nici de spiritul legii. Contează doar puterea celui influent şi mânios.
Personajul central este aruncat în temniţă, unde va cunoaşte adevăratul ceasornic, prin care se numara anii, nu lunile pâna la coacerea fructelor. Va începe să vadă hidoşenia “justiţiei” şi chipurile schimonosite de ură, conştiinţele secate ale gardienilor şi trepidaţiile sumbre ale simţurilor, care s-au încăpăţânat să capteze durerea. La început a căutat dreptatea şi înţelesul din spatele unei condamnări absurde. I se repeta într-una că nu este altceva decât un violator, deşi el nici nu cunoştea sensul cuvântului. Uneori, se întreba dacă nu cumva a rănit-o pe Saba fără să-şi dea seama. El îşi va realiza, abia peste mulţi ani, că nu a fost închis pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi uitat, îngropat de viu timp de cincisprezece ani. Disperarea îi era alungată doar de amintirea orelor petrecute la umbra rodiului, alaturi de Saba. SABA! Un nume, un chip, o rugăciune pentru supravieţuirea în zilele mizere din închisoare. Pentru ea va scrie memoriile unui deţinut fără vină, care-a rămas la vârsta de paisprezece ani, când s-a încumetat să creadă în paradisul tihnit al inocenţilor, unde memoria se regenerează ori de câte ori timpul fructelor coapte o ia de la capăt.
Ieşit din închisoare, personajul lui Peter Hobbs găseşte o lume schimbată. Nimic nu şi-a mai păstrat vechiul proprietar, nici măcar livada. El va păstra, totuşi, plăcerea orelor petrecute la umbra rodiilor. Asemenea trupului său, îmbătrânit de caznele unei condamnări, fructele neculese la timp şi-au uitat epiderma sub care stăteau gata să plesnească atâtea seve. În livadă vor fi scrise amintirile unui om pentru care neaşteptata eliberare înseamnă rătăcire. Durerile fizice au dispărut, lăsând în urmă un gol care nu s-a încumetat să cheme înapoi firescul şi plăcutele senzaţii.
Memoriile scrise în livadă seamană mai mult cu nişte scrisori adresate fiinţei iubite, o prezenţă himerica. Ea pare când ascultătoarea pioasă în faţa durerilor sufleteşti, rămasă o naivă adolescentă, când femeia care nu a mai păstrat nici măcar amintirile ultimei clipe de seninătate din viaţa timidului care i-a transformat numele în rugăciunea unui încarcerat firav. Citind fiecare pagină a destăinuirii, te întrebi dacă va ajunge în mâinile destinatarei sau, dimpotrivă, această femeie rămâne doar pretextul unui călător aflat în căutarea trecutului, dar care nu mai crede în destinaţii, ci doar în emoţiile risipite pe drum.
Oricât de banal ar suna într-o lume a clişeelor afective produse pe bandă rulantă, Peter Hobbs a scris o declaraţie de iubire, căreia îi recuperează puterea de a vindeca, pierdută cândva printre nişte replici siropoase vândute la un preţ accesibil. Romanul În livadă, rândunicile este răscrucea unde îşi dau întâlnire scriitorul occidental, adolescentul naiv, ce nu se vrea înrăit, şi nostalgia lirică a unui poet persan, în lumea căruia emotiile iau forma unui fruct zemos, căzut peste agonia însetatului.